Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! Luca 23:46
Fiul fără pată al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau țintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Și toate suferințele îndurate — picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile și picioarele Sale, agonia care I-a zdruncinat trupul și durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl și-a ascuns fața de El — vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu consimte să poarte această povară a vinovăției; pentru tine El nimicește împărăția morții și deschide porțile Paradisului. El, care a liniștit valurile furioase și a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care a făcut pe demoni să tremure și boala să fugă, El, care a deschis ochii orbilor și care a chemat pe morți la viață, Se oferă pe Sine ca jertfă pe cruce și face lucrul acesta din dragoste pentru tine. El, Purtătorul de păcat, îndură mânia judecății divine și, pentru tine, S-a făcut păcat.
Tăcuți, privitorii urmăreau sfârșitul acestei scene înfricoșătoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoții și conducătorii priveau spre Ierusalim și iată că norul cel des se așezase deasupra orașului și a câmpiei Iudeii. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Își retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraș favorit. Fulgerele aprinse ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetății blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii și, în tonuri clare, asemenea unei trâmbițe ce părea să răsune prin toată creațiunea, Domnul Isus a strigat: “S-a sfârșit!” “Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” O lumină a înconjurat crucea și fața Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi Și-a plecat capul pe piept și a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparență părăsit de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a bizuit pe dovezile care-I fuseseră date până atunci, că Tatăl Îl acceptase. El cunoștea caracterul Tatălui Său, înțelegea dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El Se odihnea în Cel pe care L-a ascultat totdeauna cu bucurie. Și pe măsură ce, în supunere, se încredința lui Dumnezeu, sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său a fost înlăturat. Prin credință, Hristos a fost biruitor – Hristos, Lumina lumii, 755, 756.
Devoționalul face parte din cartea ”Lift Him Up” de Ellen G. White
Adaptare: Adina Păltineanu
