Păstoriţi turma lui Dumnezeu … cu lepădare de sine. 1 Petru 5:2
Marele Păstor are sub păstori pe care îi deleagă să îngrijească de oile și de mieii Săi. Prima misiune pe care Domnul Hristos i-a încredințat-o lui Petru, când l-a primit înapoi în lucrarea de păstorire, a fost să pască mielușeii. Aceasta era o activitate pentru care Petru nu avea experiență. Această lucrare cerea atenție și duioșie deosebită, multă răbdare și perseverență. Petru a fost chemat să-i păstorească pe copii și pe tineri și, de asemenea, pe cei tineri în credință. El urma să-i învețe pe cei neștiutori, să le explice Scripturile și să-i educe, așa încât să fie folositori în slujba lui Hristos. Până atunci, Petru nu fusese pregătit să îndeplinească o asemenea lucrare și nici măcar să-i înțeleagă importanța.
Întrebarea pe care Domnul Hristos i-a pus-o lui Petru a fost semnificativă. El a menționat o singură condiție a uceniciei și a slujirii. “Mă iubești?” a spus El. Aceasta este calificarea esențială. Deși ar fi putut avea orice altă calificare, fără iubirea față de Hristos Petru nu putea fi un păstor credincios al turmei Domnului. Cunoștințele, bunăvoința, elocvența, recunoștința și zelul contribuie la realizarea unei lucrări bune, dar, fără iubirea lui Isus în inimă, lucrarea pastorului creștin se va dovedi o nereușită.
Petru a purtat cu el, de-a lungul întregii lui vieți, lecția pe care a învățat-o de la Domnul Hristos, când se afla pe Marea Galileii. Scriindu-le bisericilor, inspirat de Duhul Sfânt, el a spus:
“Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei”. (1 Petru 5, 1-4.)
Oaia care se rătăcește de turmă este cea mai neajutorată dintre creaturi. Ea trebuie să fie căutată, deoarece singură nu-și poate găsi calea de întoarcere. Tot așa este și cu sufletul care rătăcește departe de Dumnezeu. El este tot așa de neajutorat ca oaia pierdută, iar dacă iubirea divină nu vine să îl salveze, nu-și va putea găsi niciodată calea spre Dumnezeu. Prin urmare, ce milă, ce întristare, ce insistență trebuie să manifeste sub păstorul în căutarea sufletelor pierdute! … Aceasta înseamnă a suporta eforturi fizice istovitoare și a sacrifica tihna. Înseamnă o preocupare duioasă față de cei greșiți, o milă și o îndurare divină. Înseamnă a avea o ureche plină de simpatie, care este în stare să asculte mărturisirea dureroasă a greșelii, a decăderii, a disperării și a nenorocirii.
Spiritul adevăratului păstor este un spirit al uitării de sine. El pierde din vedere eul – Slujitorii Evangheliei, 182-184
Devoționalul face parte din cartea ”Lift Him Up” de Ellen G. White
Adaptare: Adina Păltineanu
