Orice făptură este ca iarba și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos. 1 Petru 1:24
Apostolul sesizează efemeritatea actuală a vieții ființelor create. Fără îndoială că această analiză este încărcată de o tristețe existențială, dar textul în continuare pune în ecuație durabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu vis-a-vis de efemeritatea ființelor vii. Un asemenea echilibru aduce speranță, siguranță și deschide perspectiva atingerii gândului veșniciei care este prezent în sufletul fiecărui muritor și chiar a întregii creații. Experiența creștină pune în comun vremelnicia naturii umane căzute în păcat și veșnicia Împărăției care poate lua chip în sufletul dedicat lui Dumnezeu.
Ce elemente de stabilitate emoțională și spirituală pot invoca pentru a face efemeritatea ființei mele mai ușor de acceptat și administrat? Este speranța creștină deplin satisfăcătoare pentru a corespunde gândului veșniciei așezat de Dumnezeu în străfundul sufletului uman? Cum mă ajută conceptul învierii din morți să fac față tensiunii create de conștiința propriei vulnerabilități în fața neantului? Cum aș putea să-i încurajez mai bine pe cei afectați în mod inevitabil de pierderea celor dragi? Este doliul prelungit o soluție la problema efemerității ființei umane?
