Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea – Efeseni 2:13-14
Hristos nu a acceptat nici o delimitare de ordin naţional, de rang sau credinţă. Cărturarii şi fariseii doreau să tragă foloase pe plan local şi naţional de pe urma darurilor cerului şi să-i excludă pe ceilalţi membri ai familiei lui Dumnezeu, aflaţi în lume. Însă Hristos a venit ca să surpe orice zid despărţitor. A venit să arate că darul îndurării şi iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care reînviorează pământul.
Viaţa lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există caste, o religie prin care evreii şi neamurile, liberi şi robi, sunt uniţi într-o frăţietate de obşte, egali înaintea lui Dumnezeu. Nici o raţiune de ordin politic nu-I influenţa acţiunile. El nu făcea nici o deosebire între apropiaţi şi necunoscuţi, între prieteni şi duşmani. Ceea ce Îi mişca inima era un suflet care înseta după apele vieţii.
El nu a trecut pe lângă nici o fiinţă umană, considerând-o lipsită de orice valoare, ci a căutat să aplice remediul vindecător în cazul fiecărui suflet. În orice anturaj S-ar fi aflat, El prezenta o lecţie potrivită timpului şi circumstanţelor respective. Fiecare neglijare sau insultare a oamenilor faţă de semenii lor nu reuşea decât să-L facă şi mai conştient de nevoia pe care o aveau de înţelegerea Sa divino-umană. El căuta să-i inspire cu speranţă chiar şi pe cei mai grosolani şi mai nepromiţători, punând înaintea lor asigurarea că ei pot deveni fără vină şi inofensivi, dobândind un asemenea caracter, încât să poată fi în stare să se manifeste ca nişte copii ai lui Dumnezeu.
La masa vameşilor, El stătea ca un oaspete onorat, arătând prin simpatia şi condescendenţa Sa socială că recunoştea demnitatea umană; şi oamenii doreau cu înfocare să devină vrednici de încrederea Sa. Cuvintele Lui cădeau asupra inimilor lor însetate cu o putere binecuvântată, dătătoare de viaţă. Erau trezite noi impulsuri şi înaintea acestor proscrişi ai societăţii se deschidea posibilitatea unei vieţi noi.
Deşi era evreu, Isus Se amesteca fără ascunzişuri cu samaritenii… Şi, în timp ce atrăgea inimile lor către Sine prin legătura simpatiei omeneşti, harul Său divin le aducea mântuirea pe care o respingeau evreii. – Divina Vindecare, p. 25, 26.
Acest text este din cartea Reflecting Christ de Ellen G. White.
