”Mi-am păstrat șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.” Romani 11:4
În acest context, plecarea genunchiului este o metaforă a închinării, respectiv a închinării idolatre la care cei șapte mii de bărbați nu au aderat și au ales să-și plece genunchii numai înaintea Dumnezeului Creator și Răscumpărător al lui Israel. Plecarea genunchiului este un gest care demonstrează, în public și în privat, atitudinea de supunere, ascultare și adorație față de Dumnezeu. Când acest gest este adresat unei persoane, el arată o condescendență extremă pe care diferitele cutume sau detalii culturale o încarcă cu respect, recunoaștere a autorității, sau supunere datorată.
Ce înseamnă pentru mine să îmi plec genunchii înaintea lui Dumnezeu în rugăciune? Are acest gest al meu acoperirea suficientă în adorația, închinarea și evlavia datorate în mod exclusiv lui Dumnezeu? Poate fi o atitudine a sufletului meu sinonimă cu îngenunchierea de facto, chiar dacă gestul exterior, vizibil al îngenunchierii nu apare în mod public? În ce măsură plecarea genunchiului este expresia predării și consacrării mele față de Dumnezeu? Îi pot înțelege și respecta pe cei care nu adoptă convingerile mele cu privire la rugăciunea în genunchi?
