Ei au început atunci să răcnească, și-au astupat urechile și s-au năpustit toți într-un gând asupra lui. Faptele apostolilor 7:57
Iată o descriere foarte explicită a manifestării fanatismului. În cea mai mare parte a lor, dicționarele definesc fanatismul ca pe o formă a îngăduinței de sine și a gratificării de sine cu manifestări violente de intoleranță. În cazul de față este vorba despre uciderea cu pietre a diaconului Ștefan. Oponenții lui nemaiputând îndura propria lor lipsă de argumente în fața expunerii lucide și puternice fundamentate biblic, au ales calea eliminării radicale a celui care le tulbura egoismul lor religios dus la extrem. Fanatismul face oricum victime, dacă nu printre oponenți chiar și printre adepți.
Când am de-a face cu fanatismul care se poate foarte bine manifesta și în biserică, ce măsuri de precauție iau pentru a obține un minim folos și a evita o pierdere uriașă pe care fanatismul o poate produce cu destulă ușurință? Dacă Ștefan ne este prezentat ca un model de mărturisire și sacrificiu, ce am putea învăța din episodul dureros al morții sale? Sacrificiile umane sunt destul de puțin probabile astăzi ca urmare a fanatismului, dar scandalul public poate fi o consecință foarte probabilă. Merită până la urma urmei un asemenea final? Qui prodest? (Cui folosește?)
