Urgențe în așteptare – 16. Numai Domnului să te închini

Matei 4:10: „Plecă Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău, să te închini și numai Lui să-I slujești.»”  

Prima ispită a lui Isus a avut de-a face cu hrănirea din Cuvânt și cu subordonarea fizicului sub puterea spiritualului. A doua ispită a stabilit limitele și normalitatea credinței. Acum, a treia ispită are de-a face cu închinarea. În momentul în care Satana a ajuns să Îi ceară să schimbe închinarea lui Dumnezeu în închinarea la el, stăpânitorul lumii acesteia, Isus a respins energic pe însuși ispititorul, care a trebuit să părăsească scena.

Scena care a urmat, merită câteva observații de făcut. Satana a plecat de la Isus și au venit niște îngeri să-L slujească (vezi versetul 11). Atunci când Satana L-a ispitit să ceară o intervenție divină pentru a Se ajuta în situația slăbirii fizice, după 40 de zile de post, Isus a considerat că ar fi fost un abuz și a îndreptat discuția spre superioritatea lucrurilor spirituale, dar acum, în mod liniștit, El a acceptat serviciul îngerilor, pentru a-Și încheia perioada de sacrificiu prin post și rugăciune. De data aceasta, nu Isus a cerut ajutorul, ci Însuși Tatăl a trimis îngerii să Îl ajute. Isus nu a făcut altceva decât să primească această intervenție hotărâtă de Tatăl, pentru a-Și putea continua misiunea pentru care venise.

Cu ocazia arestării, judecării și batjocoririi Sale precum și cu ocazia răstignirii Sale, Isus ar fi putut cere intervenția îngerilor Tatălui, dar a preferat să-Și urmeze calea sacrificiului până la capăt, pentru că atunci sosise ceasul jertfei Sale ispășitoare. Dar acum, la începutul misiunii Sale publice, nu-I sosise încă ceasul, iar intervenția îngerilor era binevenită.

Revenim la semnificația celei de-a treia ispite legată de închinare, Isus nu a acceptat să Se închine altcuiva, și cu atât mai puțin, diavolului, afirmând clar și răspicat că închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Pentru poporul lui Dumnezeu aflat în așteptare, aceasta este una dintre cele mai importante lecții de care are nevoie, în aceste zile tulburi. Cui acordăm și cui dăruim noi cele mai delicate trăiri ale sufletului? Unde este comoara noastră și unde se află centrul de greutate și de echilibru ale sufletului nostru? Pentru a ne verifica esența și conținutul vieții noastre spirituale avem nevoie să analizăm semnificația experienței închinării, așa cum este ea cerută și primită de Dumnezeu, Domnul și Stăpânul ființei și a sufletului nostru.

1. Închinarea înseamnă adorație. Adorația este uimirea pe care o trăiește sufletul nostru atunci când contemplăm măreția, bunătatea, răbdarea și dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Când ne gândim la sacrificiul imens pe care l-a făcut Dumnezeu pentru noi, mintea noastră este inundată de o lumină copleșitoare care ne umple de adorație. Acest cuvânt definește o stare sufletească pe care nu a putem acorda altcuiva decât lui Dumnezeu. Nu putem adora oameni, oricât de mult i-am iubi, chiar până la sacrificiul de sine pentru binele lor. Nu putem adora nimic altceva, sau pe altcineva decât numai pe Dumnezeu. În momentul în care sentimentele noastre de adorație ar fi îndreptate spre altceva decât spre Dumnezeu, avem de-a face cu idolatria pe care Dumnezeu o respinge și o condamnă cu vehemență.
2. Închinarea înseamnă venerație. Venerația conține ansamblul de trăiri și manifestări pentru a ne arăta aprecierea față de frumusețea, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, specifice adorației Ființei supreme. Venerația este exprimată cuvintele și gesturile pe care le spunem și le facem. Uneori folosim cuvintele vorbirii obișnuite pentru a venera slava lui Dumnezeu, alteori folosim cuvinte rezervate numai exprimării evlaviei noastre față de Dumnezeu, cum ar fi: „Aleluia, Slavă, Glorie, Amin!” Cea de-a doua și de-a treia poruncă a Decalogului ne interzic să vorbim lui Dumnezeu în cuvinte triviale sau să folosim cuvintele evlaviei pentru lucruri care nu se califică să fie sfinte și adorate.
3. Închinarea este recunoștință și mulțumire. Recunoștința și mulțumirea reprezintă reacția și răspunsul nostru pentru ceea ce Dumnezeu face pentru noi. Adorația este pentru Cine este și pentru cum este Dumnezeu. Recunoștința este pentru grija pe care Dumnezeu ne-o poartă și pentru felul în care El Se comportă față de noi. Adorația este pentru slava Sa, recunoștința este pentru harul, îndurarea, răbdarea și lucrarea Sa prin care ne ține în viață și ne conduce spre casă, unde să fim pentru veșnicie împreună. Recunoștința încurajează și alimentează starea noastră de mulțumire și împlinire sufletească.
4. Închinarea este supunere. Odată ce recunoaștem supremația iubirii lui Dumnezeu pentru noi, urmează gestul nostru de supunere și subordonare față de El. Îl recunoaștem și Îl adoptăm ca Stăpân peste noi și peste ceea ce suntem și avem. Acum recunoaștem proprietatea Sa peste ceea ce ne-a dat în administrare și față de care avem responsabilitatea de a o menține în cea mai bună stare. Astfel ne recunoaștem responsabilitatea față de Dumnezeu și pentru lucrurile Sale, încredințate nouă.
5. Adorația este ascultare. Când ne închinăm lui Dumnezeu, ne interesăm de voința Sa și de așteptările Sale descoperite față de noi. Atunci vrem să știm ce ne spune Dumnezeu să facem și ce ne interzice să gândim sau să facem. În timp ce încercăm să ascultăm de Dumnezeu și să împlinim voia Sa, facem o descoperire uimitoare cu privire la natura noastră decăzută, neputincioasă și limitată. Acum începem să înțelegem cât de dependenți suntem de puterea și călăuzirea Sa, în efortul nostru de ascultare. În cele din urmă ne convingem tot mai mult de faptul că întreaga noastră mulțumire și laudă se cuvin numai Lui.
6. Adorația este comuniune. Comuniunea noastră cu Dumnezeu este forma cea mai concretă de trăire a închinării. Prin rugăciune și meditație intrăm în legătură sufletească cu Dumnezeu; ne simțim în prezența Lui și trăim sentimentul prezenței Sale. Comuniunea exprimă trăirea relației noastre personale cu Dumnezeu. Atunci când vorbim despre acest lucru și încercăm să explicăm detaliile apropierii noastre de Dumnezeu, constatăm că nu avem cuvintele necesare pentru a descrie această realitate, o mare parte a comuniunii noastre cu Dumnezeu rămâne în afara cuvintelor.
7. Adorația este învățare. Când ne apropiem de Dumnezeu prin credință începem să înțelegem din ce în ce mai mult cât de bun este El și cât de păcătoși suntem noi. Atunci se naște în noi dorința de a învăța de la El, dorința de a ne lăsa învățați de El. Acum începem să vorbim despre ucenicia pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi. În procesul nostru de învățare Dumnezeu folosește felurite metode pentru a ne transmite cunoștințele necesare pentru salvarea noastră. Unele dintre aceste modalități de învățare ni se pot părea bizare, sau neplăcute, dat supunându-ne programului Său de educație vom ajunge corespunzători cu așteptările Sale.
8. Închinarea este transformare și renaștere. În experiența închinării ca educație, Dumnezeu produce schimbări în viața noastră care vor culmina cu renașterea noastră completă și înnoirea noastră. Astfel, Dumnezeu ne pregătește pentru a putea locui cândva cu îngerii sfinți ai lui Dumnezeu și cu sfinții Lui din cer. În întreaga închinare, dar mai ales în procesul renașterii noastre spirituale, Duhul Sfânt este agentul principal de schimbare. El aplică și integrează Cuvântul sfânt al Scripturii în gândirea și concepțiile noastre, dându-ne convingeri care motivează și impulsionează comportamente noi și sfinte.
9. Adorația este sacrificiu. Întreg sistemul jertfelor din vechime ilustrează un principiu profund al salvării din păcat, jertfa sub toate formele și aspectele sale. În primul rând este vorba despre jertfa lui Dumnezeu pentru ispășirea păcatelor noastre. În al doilea rând este vorba despre sacrificiul pe care îl așteaptă Dumnezeu de la noi, ca un răspuns față de jertfa Lui pentru noi. Aici putem vorbi despre consacrarea personală față de Dumnezeu și față de lucrarea Sa. Zecimea și darurile noastre nu ar trebui să reducă sacrificiul și dedicarea noastră doar la atât. Dumnezeu dorește să ne predăm întreaga noastră viață Lui, pentru ca El să o poată folosi pentru planurile Sale. Astfel, putem avea o viață binecuvântată de El, care ne poate aduce mult mai multe binecuvântări, decât dacă ne-am folosi în mod egoist resursele și oportunitățile.
10. Adorația este slujire. Una dintre marile lecții pe care le învățăm de la Dumnezeu este lecția grijii și a îngrijirii pline de dragoste, a celor din jur. Prima lege a Împărăției lui Dumnezeu este legea jertfirii de sine și a lucrării spre folosul altora. Această slujire neegoistă constituie o nevoie personală pe care o resimt chiar și oamenii care nu Îl caută pe Dumnezeu în mod intenționat și explicit. Spiritul voluntarismului, voluntariatul este o componentă prezentă în aproape toate filosofiile și religiile lumii, dar acest spirit este o reflectare a caracterului și manifestării lui Dumnezeu printre noi.