9. Glasul care strigă în pustie

Matei 3:3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul, Isaia când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: «Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările.»”

Odată cu această meditație vom începe să explorăm evangheliile pentru a identifica urgențe pentru cei care așteaptă a doua venire a lui Hristos.

Evanghelistul Matei îl identifică pe Ioan și lucrarea sa, cu profeția din Isaia, prin care el este reprezentat de glasul care strigă în pustie.

O citire superficială a textului ne conduce la o interpretare greșită și anume că Ioan vorbește degeaba, pentru că în pustie nimeni nu aude glasul său și cu atât mai puțin mesajul său poate produce vreun efect asupra oamenilor care se află în altă parte, în cetățile aglomerate de la marginea pustiei. Dacă privim încă odată, cu atenție, textul Scripturii, înțelegem cu ușurință că lucrarea lui Ioan Botezătorul  a fost o lucrare viguroasă și eficientă. El a pregătit în mod competent prima venire a lui Isus.

Dacă prin profetul Maleahi (4:5) Dumnezeu promite că va trimite din nou pe profetul Ilie înainte de ziua Sa cea mare, atunci avem o aplicație foarte clară că misiunea și mesajul lui Ioan Botezătorul trebuie să ne preocupe în mod foarte serios, ca unii care suntem chemați să pregătim calea Domnului înainte de cea de-a doua Sa venire.

În acest caz, întrebarea de studiu curentă este: Ce reprezintă și ce caracteristici are glasul care strigă în pustie, cu aplicație la experiența și lucrarea noastră, ca așteptători activi ai celei de a doua veniri?

1. Glasul care strigă în pustie reprezintă un așteptător activ care este atașat și asociat cu o mișcare spirituală, care se exprimă verbal și faptic și care are scopul de a pregăti calea Domnului pentru revenirea Sa pe norii cerului. Așteptătorul activ este implicat în misiune în mod personal și prin instituțiile specializate ale bisericii sale, pe care le susține și le promovează.
2. Această forță spirituală, asemenea glasului, nu se evidențiază în primul rând prin componenta fizică, existențială, ci prin cea care ține de conținutul specific mesajului de așteptare și pregătire pe care îl poartă. Mesajul nostru are în centru iubirea lui Dumnezeu și închinarea autentică, cerută și aprobată de Dumnezeu, chemarea lui Dumnezeu la o viață de ascultare prin credință și formarea unui caracter care să stea în picioare în Ziua Domnului. Mesajul nostru are o notă de urgență, dar nu de pripeală superficială, ci de pătrundere și discernământ avansat sub îndrumarea Duhului. Prezența și manifestarea Duhului în Ploaia Târzie este una dintre cele mai importante și urgente urgențe ale adventismului (Așteptării).
3. Dacă ne uităm cu atenție la persoana și lucrarea lui Ioan Botezătorul, ca la o reprezentare sugestivă a experienței și misiunii noastre, atunci ne dăm seama că această mișcare trebuie să aibă un caracter distinct în ce privește stilul de viață și imaginea publică pe care o afișează. Poziția noastră față de mâncare, băutură, muncă, recreație, familie, educație, sănătate și odihnă, exprimă caracterul distinct al identității și al misiunii noastre în lume.
4. Glasul care strigă în pustie exprimă adevărurile din Cuvântul Domnului, de aceea acordăm o atenție deosebită înțelegerii, interpretării și aplicării Bibliei la viața spirituală și la viața concretă de fiecare zi. Înțelegerea Scripturii este ca lumina care merge crescând până în miezul zilei. De aceea nu avem un crez imobilizat într-o formulare fixă, ci convingeri proaspete care izvorăsc din studiul contextual și aplicat al Cuvântului lui Dumnezeu pentru aceste timpuri de pe urmă.
5. Dacă glasul se identifică cu Cuvântul, atunci Cuvântul Întrupat devine centrul și esența experienței noastre spirituale, a mesajului și a misiunii noastre. Lucrarea noastră pentru alții Îl are în centru pe Hristos și iubirea Lui salvatoare. În acest caz, cercetarea Scripturii devine un act de căutare după Dumnezeu, iar închinarea noastră este călăuzită în Duh și în adevăr (Ioan 4:23).
6. Glasul care strigă în pustie nu se risipește în zadar în locuri uscate și fără apă, ci se rostește și se rostuiește în pustiul spiritual al lumii din jur. Cu cât aglomerarea umană este mai mare, cu atât pustiul spiritual este mai dens și prezența Evangheliei veșnice este mai rară și mai puțin prezentă și reprezentată. De aceea trebuie acordată o atenție sporită marilor orașe, unde raportul numărului de așteptători la numărul de locuitori este îngrijorător de mic. În acest caz, mutarea din orașe la țară, sau la munte, devine o problemă foarte serioasă din punct de vedere al responsabilității și al misiunii noastre față de lume. Iată o temă de studiu care trebuie să ducă la o nouă orientare personală și ca biserică.
7. Glasul care strigă în pustie anunță și pregătește lumea pentru sărbătoarea veșnică a salvării, de dincolo de timpul de strâmtorare inevitabilă care vine peste toți locuitorii pământului. Escatologia noastră nu exaltă distrugerea apocaliptică a lumii, ci salvarea ei prin Isus Hristos, Domnul nostru. Alături de Dumnezeu noi vestim anul de îndurare al Domnului și răsplata Sa cea mare.