De la teamă la uimire

Când eram copii, se părea uneori că noi controlăm lumea. Ridicam degețele grăsuțe în fața ochilor și membrii iubiți ai familiei dispăreau – fie și pentru o clipă.

Râdeam și o cameră plină de adulți își opreau toate discuțiile importante pentru a râde zgomotos cu noi. Iar când plângeam, lumea se oprea din mers, pentru că oamenii se grăbeau să ne ia în brațe, să ne curețe, să ne mângâie sau să ne hrănească.

Ne-am rugat pentru pisoi și căței pierduți și (majoritatea lor) au venit acasă. Ne-am rugat pentru siguranța celor care au mers să vestească Evanghelia și s-au întors cu experiențe care ne-au confirmat toate rugăciunile.

Credeam că există o legătură directă între acțiunile noastre și întâmplările din jurul nostru. Când eram cuminți, soarele străpungea printre nori. Când eram supărați, încăpățânați, egoiști, furioși – lucrurile mergeau din rău în mai rău.

Bicicletele sau mașinile se defectau vineri după-amiază, deoarece nu ne pregătisem în mod adecvat pentru Sabat. Prieteniile se stricau pentru că undeva, cumva, a existat un păcat pe care nu l-am mărturisit niciodată. În universul pe care îl știam, lucruri bune se întâmplau oamenilor care făcuseră alegeri înțelepte și bune. Lucruri rele – lucruri cumplite, de nespus – îi așteptau pe cei care trăiau fără lege. Pentru că, în cele din urmă, am aflat că „nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar” – nu noi, nu eu – ne-am întrebat dacă focul care a ars hambarul sau accidentul care a rupt încheietura mâinii erau cumva semnale trimise de cer privind nevinovăția noastră pierdută și alegerile proaste făcute.

Dar apoi apar evenimente atât de vaste și atât de extinse, încât în niciun caz nimic din ce facem noi nu poate fi cauza lor. Economiile naționale intră în datorii, iar monedele sunt devalorizate. Corupția domnește acolo unde ar trebui să stea dreptatea și toată busola noastră morală pare inversată. Un terorist atacă o lagună petrolieră la 10.000 de mile de locul în care trăim și, brusc, descoperim că devine greu să umplem rezervorul mașinii.

Incendii sălbatice se dezlănțuie și aisbergurile se topesc. Uragane și taifunuri se învârt peste oceane vaste, direcționate, se pare, doar către acele locuri în care nenorocirea va fi cea mai mare. Coralii mor; speciile dispar; iar orașele de coastă își privesc turnurile strălucitoare cedând în fața creșterii nivelului mării.

O mare pandemie străbate globul – ducând  cu sine pe cei drepți și pe cei nepăsători, pe credincioși și atei. Nici vârsta, nici sănătatea, nici rasa, nici bogăția nu ne protejează de un dușman minuscul pe care nu-l putem vedea. Și cu fiecare moarte datorită COVIDULUI a cuiva pe care îl cunoaștem, a unei persoane  iubite, ne ridicăm ochii plini de lacrimi către cer și murmurăm în durerea noastră: „Nu-Ți pasă că pierim?”

Furtunile existenței cotidiene din secolul al XXI-lea sunt suficient de reale și am ajuns să ne dăm seama că sunt cauzate de forțe mai mari și mai întunecate decât orice am făcut sau orice alegere am fi avut. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. (Efeseni 6:12). Ca și ucenicii obosiți și înfricoșați care se agățau de o barcă ce se scufunda, așteptăm nerăbdători salvarea: „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine? ” (Ps. 13: 1)

Și acolo, la pupa bărcii noastre, se află Cel în care am fost învățați să avem încredere, dormind somnul imperturbabil al inocenței și credinței.

Este suficient să-i facă pe bărbați și femei în toată firea să scrâșnească din dinți, pentru că avem drept regulă – ceea ce numim „credința” noastră – că într-o criză este nevoie toată lumea. „Toți pe punte”, deviza marinei, se aplică atunci când calamitățile necesită orice resursă și pe oricine ar putea fi marinar. Cel puțin, murmurăm, Isus ar putea să scoată apa din barcă împreună cu noi. Ar trebui vâslească sau să tragă catargul rupt. Deoarece avem o urgență în viața noastră, presupunem că și El ar trebui să aibă o urgență într-a Sa.

Dar totuși El doarme – nu, de fapt, El se odihnește – nu în scobitura unei bărci, ci în căușul mâinilor Tatălui Său. Și, în timp ce El visează la miile pe care le va hrăni, la trupurile pe care le va vindeca și  la ochii pe care îi va face să vadă, noi simțim neputința și panica noastră transformându-se în indignare caustică. Acum scoatem la iveală ceea ce odată îndrăzneam doar să gândim: „Nu-Ți pasă că pierim?”

„Doamne, e vorba de serviciul meu, pe care îl pierd. Cum va mânca familia mea? ” „Acesta este cartierul meu distrus de taifun. Cum putem reconstrui vreodată? ” „Aceasta este soția mea, soțul meu – cel pe care mi l-ai dat – acum în spital abia putând să răsufle, incapabil să comunice.”

Acestea sunt întrebările care se nasc din frică, dar par teribil de urgente. Credința, în acest moment, pare asemănătoare cu  expresia „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri” (și alte idei nebiblice). Insistăm că răspunsurile la criza noastră stau în mijloacele pe care le avem la îndemână – în stabilizarea unei bărci care se răstoarnă, în scoaterea apei, în păstrarea vâslelor la locul lor.

Nu ne putem imagina pe Cel care se ridică din odihna Lui să stea acolo în barca ce se umple și să vorbească vântului și valurilor. Nu putem vedea că Cel care a dormit în inocență are în mâinile Sale o vastă atotputernicie. Răspunsul Său depășește imaginația noastră pe cale să se scufunde, pentru că El controlează  tocmai forțele pe care le-am considerat cele mai letale: „Valurile și vânturile cunosc încă vocea care le-a stăpânit în timp ce El ședea dedesubt.” 1  El știe că, oricât de teribilă este, această furtună nu este cea mai mare care încă ne va invada destinele.

„Ah, urletul mării, la vorba Ta, stă smerit…

Când Tu poruncești, fie orice-ar fi,

Mânia furtunii nu poate lovi

Căci Tu stăpânești chiar și val și vânt. ”2

Și liniștea pe care o creează și legănatul blând al valurilor sub barca brusc stabilă, sunt la fel de surprinzătoare ca furtuna care a coborât din canioane. Durerea și tensiunea mușchilor strânși și a minților încleștate se diminuează treptat, pe măsură ce suntem acum cuprinși de o teamă nouă și dreaptă – sau mai degrabă de uimire – frica pe care un alt ucenic copleșit a mărturisit-o cândva în fundul unei alte bărci: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”(Luca 5:8).

Simțim din nou nevrednicia noastră profundă – nu ca fiind cauza a tot ce s-a întâmplat, nici ca cei al căror comportament rău a generat furtuni mari – ci cât de mult suntem susținuți de har, chiar și în situații de urgență; mai ales în situații de urgență. Cel care a împărțit fundul plin de apă al unei bărci cu 12 bărbați disperați, înspăimântați, este acum în fundul bărcii voastre, în timp ce priviți peste țărmurile unei lumi care amenință încă mai multe boli și furtuni.

Locuri de muncă vor fi încă pierdute, iar animale de companie vor dispărea. Reconstruirea caselor și a comunităților va fi și grea și lentă, iar relațiile rupte vor fi vindecate numai în ritmul umilinței și al iubirii. Vom fi în continuare îndurerați când cei dragi își dau ultima suflare sau se scufundă în locuri unde nu mai putem conversa cu ei. Dar avem viziunea vitală a unui Domn care nu părăsește niciodată o corabie care se scufundă și nici nu Își întoarce fața când suntem în nenorociri. Pe fundalul valurilor amenințătoare și a norilor posomorâți vedem silueta Aceluia care S-a angajat să ne aducă în portul Său veșnic. Acum avem certitudinea că nimic „nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8:39) – nici înălțimea furtunii, nici adâncimea mării; nici crizele de-acum, nici crize care vor veni încă; nici viața scurtată, nici moartea întârziată; nici orice alt lucru din toată creația.

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.”(2 Cor. 4: 16-18).

1Katharina von Schlegel, tr. Jane Borthwick, “Be Still, My Soul” (Hagerstown, MD: Review and Herald Publishing Association, 1985), 461.
2 Imnuri Creștine -278- Auzi, Doamne, urletul mării?

de Bill Knott, editorul executiv al revistei Adventist World.

Articol preluat din revista Adventist World – februarie 2021

Traducere: Adina Păltineanu

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *