Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea în adâncul meu! (Psalmii 51:6)
Termenul „abisal” face parte din vocabularul de specialitate al științelor umaniste și se referă la fenomene care au loc dincolo de marginea conștientului. Subconștientul constituie o sumă de date stocate în creierul nostru, dar care se află momentan în afara cercului nostru de control și atenție. Și totuși noi avem o serie de probleme foarte serioase cu lucrurile despre noi de care nu suntem conștienți. Ele se află în zona abisală a sufletului nostru și de acolo pot determina gesturi, cuvinte sau fapte pentru care apoi regretăm profund și ne întrebăm: „Doamne, cum a fost posibil să mi se întâmple, sau să fac, sau să spun așa ceva?”
În Psalmul 51, care este Psalmul pocăinței, David își dă seama că păcatul său a fost săvârșit într-un moment de rătăcire a minții, fapt pentru care el cere lui Dumnezeu în rugăciune ca „adâncul inimii” sale să fie umplut cu adevăr și înțelepciune divină. Cunoașterea spirituală nu se poate mulțumi doar cu noțiuni de suprafață. Numai atunci când adevărul se decantează profund în zonele adânci ale trăirilor noastre, putem avea o oarecare consistență a vieții și faptelor noastre.
În adâncul sufletului nostru se dau marile bătălii pentru viața veșnică. Sigur că Dumnezeu este îndurător cu neștiința noastră, dar când această neștiință ar putea fi populată cu lucruri de valoare spirituală pe care le-am adunat cândva și apoi le-am uitat, situația noastră morală ar putea fi îmbunătățită în mod considerabil. Zona abisală a minții și inimii noastre are nevoie de prezența sfințitoare a adevărului adunat prin studiu, meditație și contemplare. David constată că aceasta este o cerință din partea lui Dumnezeu.
Când ne rugăm pentru iertarea păcatelor făcute din neștiință, trebuie să admitem chiar și numai parțial, că această neștiință nu înseamnă lucruri despre care nu am auzit niciodată ci și unele gânduri idei sau principii pe care le-am pierdut din vedere și care au trecut în subconștient.
Când cercetăm Scriptura putem cere, asemenea lui David, ca adevărul să coboare în străfundurile sufletelor noastre pentru ca de acolo să ne lumineze viața și faptele.
În adâncul sufletului avem nevoie de adevărul salvator. Sursa este CUVÂNTUL.
„Neștiința” sau răul făcut din neștiință. Se poate oare să faci rău și să nu știi că e rău? Sau răul făcut să fie considerat bun de cel care îl face. Depinde de ce conștiință are? Cum poate un om să piardă din vedere că a știut niște lucruri și acum nu le mai știe?
Cred că ceea ce este făcut rău intenționat, e destul de grav. Dar nu poți pretinde că ai pierdut din vedere că e rău. Se cere iertare pentru rău, dar nu și pentru victimele colaterale. asta se pierde din vedere.
Cu prețuire, Gabriella
Inima sau sufletul poate fi supus unui bombardament emoțional și atunci noțiunea de bine și rău poate deveni încețoșată iar deciziile pot fi aberante. Păcatul nu poate fi scuzat, însă. Există o singură cale de soluționare: pocăința. Psalmii 51 descriu experința pocăinței. Cuvântul are un rol esențial în refacerea pe care o declanșază pocăința.
Nivelul de responsabilitate față de păcat diferă de la o persoană la alta și de la o situație la alta. În toate cazurile refacerea presupune convertire și întoarcere.
ionbuciuman.
Ce fac însă dacă fac ceva , fiind bine intentionat si iese rău? Nu l-as putea încadra la răul făcut din neștiință?