Matei 5:4 Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.
Cea mai simplă și cea mai directă semnificație a plânsului este aceea de exprimare a durerii. Într-o anumită măsură, durerea poate fi trăită în tăcere și ținută departe de ochii și urechile celorlalți. Dar această formă de a suferi nu se poate prelungi prea mult. Mai devreme sau mai târziu, se va instala oboseala sufletească și lacrimile se vor porni fără voia celui care începe să plângă. Din acel moment, durerea devine recunoscută public, chiar dacă nu întotdeauna cei din jur vor înțelege nici intensitatea și nici adevărata semnificație a durerii exprimate.
Odată cu primele semne ale plânsului, se întâmplă ceva nou și minunat. Tensiunea emoțională începe să scadă și se instalează un sentiment de ușurare și ventilare a sentimentelor. În momentul acela, cel ce plânge își dă seama că plânsul este mai bun decât suferința în tăcere. Se împlinesc deja cuvintele promisiunii divine că cei ce plâng vor fi mângâiați. În această fericire, sau binecuvântare rostită de Învățătorul oamenilor avem în primul rând o încurajare de a ne exprima liber stările sufletești, pentru că în sine, acest exercițiu constituie o formă de atenuare a suferinței. Și cum nimeni nu este scutit de suferință, aceasta este o recomandare valabilă pentru toți muritorii care trec, mai devreme sau mai târziu prin această vale a durerii și a plângerii. Plânsul este sănătos și prin urmare nu ar trebui să-i fie rușine cuiva să plângă, chiar dacă este o persoană publică și ar putea avea impresia că această formă de manifestare l-ar putea face să pară fragil și vulnerabil.
Am putea enumera o serie de motive serioase și distincte care pot provoca plânsul în diverse momente ale vieți.
- Durerea produsă de pierderea unei persoane apropiate prin moarte, divorț sau despărțirea pentru o perioadă mai lungă de timp. Au fost create niște legături care acum se rup, iar durerea rănilor rămase stârnește plânsul. Pierderile materiale însemnate pot stârni de asemenea durere care duce la plâns.
- Stresul prelungit și starea de copleșire produsă de acesta. Sufletul omenesc poate o vreme să-și înăbușe plânsul, dar vine o vreme când puterea de rezistență scade și se instalează tristețea, neputința și ireparabilul.
- Conflictul și lupta sufletească. Dilemele morale care cer decizii contradictorii pot determina dureri, mai ales atunci când decizia luată poate fi suspectată că nu a fost cea mai bună și cea mai inspirată.
- Frustrarea și neputința de a schimba lucrurile. Natura omului este cutezătoare pentru că el a fost creat să conducă și să administreze întreaga creație proximă. Atunci când forțele naturii se dezlănțuie, sau când lucrurile scapă de sub control, omul ca administrator și responsabil se simte depășit și neputincios. Această limitare produce durere, amărăciune și plâns.
- Empatia și compasiunea. Durerea altora este contagioasă. Preluarea și purtarea ei împărtășește și transferă și lacrimile celor ce plâng. Exemplul prietenilor lui Iov este un subiect de studiu valoros.
- Dorul după persoana iubită care lipsește. Chiar dacă aceasta nu este pierdută, doar că este departe și este dorită să fie aproape.
- Amintirile pline de emoție. Atât amintirile frumoase cât și cele neplăcute pot determina atât o retrăire a durerii, cât și a durerii de a fi pierdut iremediabil, ceva frumos, înălțător și semnificativ.
- Plânsul lui Dumnezeu pentru poporul Său. Compasiunea lui Dumnezeu ca în plânsul lui Isus la mormântul lui Lazăr. Isus plângea acolo ca om și ca Dumnezeu
- Plânsul profetic așa cum a plâns Ioan în viziune când nu se găsea nimeni să deschidă cartea. (vezi Apocalipsa 5:4) Sau plângerile lui Ieremia pentru Ierusalim și pentru Israel
- Plânsul omului păcătos pentru păcatele sale. Acest plâns nu are în vedere consecințele neplăcute ale păcatului: pierderile materiale și dezavantajele personale, ci implicațiile păcatului asupra lui Dumnezeu și asupra semenilor. Acest plâns este însoțit de pocăință autentică.
Studiind cu atenție această fericire ajungem la înțelegerea că există o perspectivă pozitivă și salvatoare asupra durerii și a plânsului. Iată mai multe citiri ale textului: „Ferice de cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați”.
Ferice de cei ce plâng căci plânsul drenează durerea și ușurează suportarea ei. Ferice de cei care își eliberează sufletul de durere plângând în mod liber și fără teama că plânsul lor i-ar face de râs sau i-ar înjosi în ochii celor din jur. Plânsul nu este o slăbiciune ci dovada umanismului și a umanității noastre.
Ferice de cei ce plâng pentru că acest comportament îi ajută pe cei din jur să-și exprime compasiunea și să le acorde confortul și încurajarea care îi susține mai bine în vindecare și recuperare.
Ferice de cei ce plâng împreună cu cei ce plâng pentru că manifestarea compasiunii ușurează durerea celor întristați și produce un sentiment de împlinire și mulțumire ca cel în suferință se simte mai bine și apreciază compasiunea exprimată.
Ferice de cei ce plâng pentru păcatele lor pentru că acest lucru însoțește pocăința și renașterea spirituală. Salvarea veșnică din păcat constituie o mângâiere absolută și finală. „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
Aspecte speciale ale plânsului care trebuie evitate cu orice preț:
Plânsul și scrâșnirea dinților, disperarea, expresia durerii celor pierduți pentru totdeauna când harul s-a închis și nu mai este nicio speranță de salvare.
Plânsul egoist care încearcă să obțină profit și avantaje necuvenite folosind plânsul să-i impresioneze pe potențialii donatori.
Sau plânsul celui care dorește să fie tot timpul în centrul atenției și suprasolicită compasiunea celor din jur.
Plângăciosul, plângărețul, pesimistul care nu mai vede nimic bun și găsește un motiv de nemulțumire permanentă în orice lucru din jur.
Apel:
Cum ar trebui să înțelegem, ce atitudine trebuie să adoptăm privind sensul și semnificația durerii și a plânsului pentru a fi mângâiați și vindecați?
