Biologic, cognitiv, fizic și spiritual, noi suntem programați să iubim, să fim iubiți și să aparținem. Când aceste nevoi nu sunt împlinite, nu funcționăm așa cum ar trebui. Ne frângem. Ne prăbușim. Amorțim. Ne doare. Îi rănim pe alții. Ne îmbolnăvim. – Brené Brown
Era întuneric beznă, miezul nopții. Isus fusese supus unor cerințe emoționale și spirituale atât de intense, încât transpirația Îi era amestecată cu sânge. Fusese pus în mișcare un plan și El știa că acela era momentul culminant – nu mai era cale de întoarcere. Totul se grăbea spre un final înfricoșător: Isus urma să fie executat în cel mai crud și brutal mod la care se puteau gândi vrăjmașii Lui.
A mers împreună cu prietenii cei mai apropiați în locul lor obișnuit: o livadă de măslini izolată. A cerut un singur lucru de la ei: „Rugați-vă!” Apoi, El a mers să Se roage singur, la doar o aruncătură de băț. Dar curând prietenii Lui au adormit. Poate că au început prin a se ruga, dar nu au reușit să vegheze mult.
Când S-a întors și i-a găsit dormind, Isus S-a întristat și a fost dezamăgit. Dar aceasta era doar prima dintr-o serie de dezamăgiri teribile care urmau să aibă loc în acea noapte.
Când i-a întrebat pe ucenici de ce s-au odihnit în loc să se roage, o mulțime s-a apropiat; în capul mulțimii era unul dintre ucenicii Săi – Iuda. Aceasta era o trădare cu atât mai cruntă, cu cât venea din partea cuiva atât de familiar și de apropiat: Iuda s-a apropiat de Isus și L-a sărutat pe obraz. Ceea ce ar fi trebuit să fie o dovadă de loialitate a fost, de fapt, un gest de trădare, un semnal pentru vrăjmașii lui Isus. Cel care este sărutat este Cel care va fi arestat.
Desigur, trădarea este cu atât mai zdrobitoare când vine de la cei care îți sunt cel mai aproape, cei care te-au sărutat pe obraz.
Printr-o simplă întrebare, Isus a atras atenția spre cruzimea faptei, că un gest care trebuia să exprime iubire a fost folosit pentru cruzime: ”Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Luca 22:48). Poate că vocea Lui a tremurat când a pus această întrebare sau poate că glasul Lui a fost ferm. Oricum, nu mai era nevoie de un răspuns. Îl primise prin faptul că în jurul Său era o mulțime de soldați, preoți, vameși și bătrâni însetați de sânge, iar în ochii lor se citea ura.
Dar trădarea doar ce începuse. Mulțimea L-a prins pe Isus și L-a târât până la casa marelui-preot. Petru, care în mod normal stătea aproape de Învățător, în mod intenționat a păstrat distanța, urmându-L de la depărtare. Situația lui Isus nu părea deloc să fie una bună și Petru nu voia să fie asociat direct cu El. Doar când cineva a aprins focul în mijlocul curții s-a furișat și Petru mai aproape și a stat lângă ceilalți.
Mai întâi o slujnică, apoi cineva de pe margine și, în cele din urmă, o a treia persoană l-au recunoscut pe Petru. „Știm că tu ești cu acest Om!” au spus toți. În toate cele trei ocazii, Petru a negat că l-ar cunoaște pe Isus, exact cum îi prezisese Învățătorul că va face. Până în acea noapte, Petru Îl urmase pe Isus ca o umbră, dar acum pretindea că nici măcar nu se cunoșteau.
În apropiere, Isus era păzit ca un criminal. El nu putea să vină și să răspundă tăgăduirilor lui Petru. Dar, după ce ucenicul L-a tăgăduit a treia oară, Isus a făcut ce a putut: un gest mic, o expresie a durerii și a iubirii: ”Domnul S-a întors şi S-a uitat ţintă la Petru” (Luca 22:61). Isus nu a spus un cuvânt; El doar S-a uitat țintă în ochii lui Petru și l-a străpuns cu o privire strălucitoare.
A fost suficient pentru ca Petru să se prăbușească. A plecat grăbit, plângând amarnic.
Isus îi vindecă pe cei răniți de urmașii Lui
Ca să rezumăm experiența amară a lui Isus de până acum: prietenii Lui nu au făcut un lucru simplu pe care El îi rugase să îl facă în clipa celei mai profunde suferințe. Unul dintre prietenii Lui L-a pus într-o situație de moarte pentru câțiva bani. De trei ori un alt prieten a pretins public că nu Îl cunoștea.
Chiar și așa, în toate aceste experiențe dezamăgitoare, Isus a rămas calm. El Și-a menținut concentrarea. A vorbit foarte puțin. Dar s-a mai întâmplat ceva în acea noapte, imediat după trădarea lui Iuda și înainte de tăgăduirea lui Petru. Și acela a fost lucrul care a arătat unde stabilise Isus limita.
Să ne întoarcem în grădina cu măslini, unde Isus Se ruga, în timp ce prietenii Lui dormeau. Încercând să alunge toropeala de pe ochii lor, ucenicii au văzut o mulțime ucigașă apropiindu-se cu torțe în mâini și cu priviri încruntate. Acești oameni nu veneau să dezbată legea sau să ceară vreo minune. Ei veneau însetați de sânge.
În încercarea de a-L apăra pe Isus de acești vrăjmași care îl înconjurau, Petru a scos sabia și a tăiat urechea lui Malhu, robul marelui-preot. Poate că această mulțime venise să lupte, dar cel care a lovit primul a fost chiar unul dintre urmașii lui Isus.
Situația rea s-a înrăutățit și mai mult. Haosul și răzbunarea simțindu-se deja în aer, acum mai era și un om care sângera și strigătele lui de durere stârneau și mai mult mânia mulțimii.
În acea noapte, Isus lăsase ca lucrurile să își urmeze cursul, fără a interveni prea mult. Dar acum prietenii Lui întrecuseră măsura. Destul era destul. Isus Și-a înălțat glasul deasupra strigătelor mânioase: ”Lăsați-i, până aici!” (Luca 22:51).
Isus nu îi împiedicase pe oameni să Îl rănească, dar, când urmașii Lui au rănit alți oameni în numele Lui, El nu a fost dispus să accepte.
Aceasta era limita pentru Isus: când ucenicii Lui au rănit pe cineva în încercarea de a-L apăra, El a intervenit. Nu doar că a oprit agresiunea, dar a și vindecat rana.
Luca descrie momentul: ”Dar Isus a luat cuvântul şi a zis: «Lăsaţi-i! Până aici!» Şi S-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat” (Luca 22:51). Aceasta a fost ultima minune făcută de Isus înainte de moarte. El Și-ar fi putut folosi această ultimă minune ca să scape El Însuși de moarte. Ar fi putut chema îngerii în ajutor, i-ar fi putut lovi pe vrăjmașii Lui cu fulgere, ar fi putut dispărea în văzduh pentru a evita arestarea. În schimb, El a ales ca ultima Sa minune să fie vindecarea celui rănit de urmașii Săi.
Când biserica rănește, în loc să vindece
În „dulelul” dintre Malhu (un bărbat aflat de partea vrăjmașilor lui Isus) și Petru (unul din cei mai apropiați tovarăși ai lui Isus pe pământ), poate te așteptai ca Isus să țină partea prietenului Său. Dar El a intervenit pentru a-l ajuta pe bărbatul lovit de sabia lui Petru.
Isus a știut, și încă știe, că uneori chiar și urmașii Lui bine intenționați rănesc. Uneori o fac deliberat, alteori, din greșeală, și, în anumite situații, pentru a-L apăra. Tocmai de aceea atunci, în acea noapte întunecată, în loc să se concentreze pe moartea Sa care se apropia sau pe temerile urmașilor Săi, El a ales să vindece un bărbat care sângera și care striga din cauza durerii cauzate de lovitura unui urmaș de-al Său.
Nu avem cum să știm câți oameni, de-a lungul anilor, au fost răniți de cei care pretindeau a fi urmașii lui Isus. În perioada recentă însă, sondajele arată că milioane și milioane de „neumblați pe la biserică” sunt, de fapt, oameni care cândva au frecventat biserica, dar au renunțat din cauza durerii sau a rănilor primite chiar în biserică. Un cercetător spune că aproape toți cei care au făcut parte dintr-o biserică au resimțit la un moment dat o „rană dată de biserică”, inclusiv cei care rămân în legătură cu o biserică.
Pentru unii oameni, rana primită în biserică este provocată de comentarii nepoliticoase, de judecățile „neprihănite” ale unora sau de bârfe. Pentru alții, rana vine din simțământul că ai fost lăsat pe dinafară, trecut cu vederea sau neapreciat. În unele cazuri, biserica nu a fost aproape de acea persoană când a avut cel mai mult nevoie. Pentru alții, durerea este mult mai mare – abuzivă și condamnabilă –, iar cicatricile emoționale devastatoare rămân.
Dacă ești o persoană care a fost rănită de un urmaș al lui Isus, fă ca povestea lui Petru și a lui Malhu să îți aducă mângâiere. Isus este de partea ta. El nu a vrut să fii rănit. El vrea să fii vindecat și chiar El este cel care te va vindeca.
O familie mare și fericită (imperfectă)
În timp ce mulți oameni renunță la religia organizată din cauza durerii emoționale pe care au simțit-o într-o biserică, totuși acesta nu este singurul motiv pentru care oamenii pleacă. Unii sunt sceptici în privința crezurilor, consideră că oamenii sunt mult prea critici sau moralizatori sau cred că biserica este plictisitoare și irelevantă.
Totuși, Însuși Isus ne-a arătat că o viață de credință este o viață de comunitate. Să-L urmăm pe Isus înseamnă să trăim într- un parteneriat cu tovarășii de credință, chiar dacă toți suntem imperfecți. Isus Și-ar fi putut împlini misiunea pe pământ fără ajutorul unor pescari neciopliți și al unor comercianți needucați, dar El a lăsat ca acest grup de oameni plini de greșeli să I se alăture.
Îmi imaginez că viața lui Isus alături de ucenicii Lui s-a asemănat puțin cu a încerca să faci biscuiți cu niște copilași de doi-trei ani: este mult mai ușor să faci biscuiți fără ei, dar mare parte din bucurie vine din faptul că îi înveți, că vezi că se bucură de experiență și că dezvolți o o relație cu ei. Isus Și-ar fi putut realiza singur lucrarea. Totul ar fi fost mult mai simplu fără oameni lipsiți de experiență care să încurce lucrurile întotdeauna; dar El i-a invitat să I se alăture pentru ca ei să poată învăța, să creeze relații între ei și să simtă cât de minunat este să faci parte din ceva special.
Desigur, acea comunitate mică înființată de Isus în cele din urmă s-a dezvoltat, dând naștere la o comunitate mai mare, care tot creștea – chiar și acum crește – pentru a primi în ea cât mai mulți oameni din întreaga lume. Când El a început mișcarea, ideea de a trăi în relație cu alți urmași ai lui Dumnezeu nu a părut ca ceva opțional, ci era chiar esența.
Poți dobândi un sentiment de apartenență și de identitate făcând parte dintr-un grup de prieteni, dintr-un grup cu preocupări comune, dintr-un club, dintr-o echipă sportivă sau din colectivul de la locul de muncă. Dar este ceva cu totul special și important să aparții unui grup spiritual de oameni care îți împărtășesc cele mai mari speranțe și cele mai profunde crezuri. Acest lucru îți permite să treci peste diferențe și peste opinii opuse. Te învață să intri în legătură cu oameni din diverse contexte, vârste, rase, medii sociale și niveluri educaționale. Nu mai sunteți doar prieteni sau cunoștințe: deveniți familie.
Pare a fi o ghicitoare, dar apostolul Ioan descrie cum devenim cu toții o familie:
Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr (Ioan 1:12-14).
Ioan ne reamintește că noi, la fel ca nou-născuții, nu am ales familia în care să ne naștem. Nici măcar nu am ales să ne naștem. Dar Isus a ales. Și, dintre toate posibilitățile, a ales să Se nască în familia umană – într-o mare familie destrămată, disfuncțională. Pentru că El a făcut acest lucru, noi putem alege să fim parte din noua familie pe care El a creat-o. Pentru că El a ales să fie Fiul omului, fiecare dintre noi putem alege să fim copii ai lui Dumnezeu.
Dar trebuie să fim total sinceri când vine vorba de a deveni o familie. Pare atât de plăcut și de simplu să spui: ”Noi suntem familia lui Dumnezeu!” Dar uneori membrii familiei sunt cei mai dificili, cu ei te înțelegi cel mai greu. Relațiile familiale pot fi complicate din cauza istoriei comune, a așteptărilor, a resentimentelor și a incertitudinilor. Ne cunoaștem unii altora slăbiciunile, vulnerabilitățile și greșelile.
Mama mea a spus următoarele când vreun membru al familiei făcea probleme: ”Este o mare provocare, dar este al nostru.” Aceasta este familia: când putem încheia această propoziție cu orice trăsătură supărătoare sau negativă, și totuși la final să spunem despre acea persoană că este de-a noastră: ”Este pripit, dar este de-al nostru. Uneori este nepoliticos, dar este de-al nostru. Nu gândim la fel în această privință, dar este de-al nostru. Mai face greșeli, dar este de-al nostru.”
Pavel descrie familia bisericii în mod asemănător: ”Tot așa și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos” (Romani 12:5). Cu toții aparținem unii altora. Ei sunt ai noștri. Noi suntem ai lor.