Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.” De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup. Geneza 2:22-24
Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituţie Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea” (Evrei 13, 4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului şi este una dintre cele două instituţii pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute şi urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocroteşte curăţia şi fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului şi îi înalţă natura fizică, intelectuală şi morală.
Căminul primilor noştri părinţi avea să fie un model pentru alte cămine, pe măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei şi să stăpânească pământul. Căminul acela, înfrumuseţat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific… Dumnezeu.. l-a aşezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său… De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecţie valabilă pentru toate timpurile, şi anume că adevărata fericire nu se găseşte în satisfacerea mândriei şi luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puţină atenţie la ceea ce este artificial şi ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria şi ambiţia nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înţelepţi vor găsi suficiente şi înălţătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a aşezat şi le aşează la îndemâna tuturor.
Locuitorilor Edenului le-a fost încredinţată grija grădinii, „ca s-o lucreze şi s-o păzească”. Ocupaţia lor nu era obositoare, ci plăcută şi reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul şi să-i dezvolte capacităţile. În activitatea intelectuală şi fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenţei sale sfinte… Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci şi învăţăcei, primind învăţături din partea Atotînţeleptului Creator… Ordinea şi armonia creaţiunii le vorbeau despre înţelepciunea şi puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulţumire şi recunoştinţă.
Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a cunoaşte, de a se bucura şi de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câştige mereu noi comori de cunoştinţă, descoperind noi izvoare de fericire şi obţinând concepţii din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată şi de nesecat a lui Dumnezeu. – Patriarhi și Profeți, p. 46-51.
