A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo. Marcu 1:35
Nici o altă viaţă nu a fost aşa împovărată cu muncă şi răspundere ca viaţa lui Isus; şi, cu toate acestea, cât de des Se ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu! Mereu şi mereu, în istoria vieţii Sale pământeşti, se găsesc rapoarte ca acestea: „Pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat şi S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo”. „Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii şi Se ruga.” „În zilele acelea Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Marcu 1, 35; Luca 5, 15-16; 6, 12.)
Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este necesar să Se retragă din oboselile călătoriei şi din mijlocul mulțimii care-L urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viaţă de neîncetată activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaş la nevoile şi slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.
În Hristos, strigătul omenirii ajungea la Părintele milei nemărginite. Ca om, înălţa cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a primit viaţă de la Dumnezeu, ca să poată da viaţă lumii. Experienţa Lui trebuie să fie şi experienţa noastră.
„Veniţi singuri la o parte”, ne îndeamnă El. Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici şi mai folositori.
În toţi aceia care se aşează sub instruirea lui Dumnezeu trebuie să se descopere o viaţă care nu e în armonie cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei; fiecare are nevoie de o experienţă personală în obţinerea cunoaşterii voinţei lui Dumnezeu. Trebuie ca fiecare dintre noi să-L auzim vorbind inimii noastre. Când orice glas amuţeşte şi aşteptăm în linişte înaintea Lui, tăcerea sufletului face şi mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Fiţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46, 10.)
Numai aici poate fi găsită adevărata odihnă. Și aceasta e pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru Dumnezeu. În mijlocul mulţimii grăbite şi în vâltoarea activităţii intense a vieţii, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină şi pace. Viaţa va răspândi un miros plăcut şi va descoperi o putere divină, care va ajunge la inima oamenilor. – Hristos Lumina Lumii, p.362, 363.
Devoționalul este din cartea ”Reflecting Christ”.
