Ioan a învățat bine lecțiile predate de Isus – 20 martie

Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască. Luca 9:56

Altădată, Hristos trimise nişte soli înaintea Lui într-un sat de samariteni, rugind pe săteni să pregătească ceva pentru odihna Sa şi a ucenicilor Săi. Dar când Mântuitorul Se apropie de cetate, părea că vrea să treacă pe lângă ei şi să meargă spre Ierusalim. Aceasta trezi vrăjmăşia samaritenilor şi în loc să trimită soli ca să-L cheme sau să-L roage să rămână la dânşii, ei au zăbovit să-I arate bunăvoinţa, aşa cum ar fi făcut faţă de un călător de rând. Isus nu constrângea pe nimeni să-L primească, iar samaritenii pierdură binecuvântarea, care le-ar fi fost dăruită, dacă L-ar fi rugat să rămână oaspetele lor.

Ne mirăm, poate, de felul nepoliticos în care aceştia s-au purtat faţă de Maiestatea cerului; dar de câte ori şi noi — care mărturisim a fi urmaşii lui Hristos — nu ne facem vinovaţi de aceeaşi nepăsare. Stăruim noi oare ca Isus să-şi facă locuinţă în inimile şi căminele noastre? El e plin de iubire, de har, de binecuvântare şi e gata să reverse aceste daruri peste noi; dar, ca şi samaritenii, deseori noi suntem mulţumiţi fără ele.

Ucenicii înţeleseseră dorinţa lui Hristos de a binecuvânta cu prezenţa Sa pe samariteni, dar când au văzut răceala, gelozia şi lipsa de respect arătată Maestrului lor, s-au umplut de mirare şi indignare. Îndeosebi Iacov şi Ioan s-au aprins foarte tare. Să vadă pe Acela pe care ei îl adorau atât de mult, că e primit astfel, părea pentru ei o crimă prea mare spre a fi lăsată să treacă nepedepsită de îndată. În zelul lor, ei ziseră: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Luca 9, 54…

Isus mustră pe ucenicii Săi, zicându-le; „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” Idem 55-56. Ioan şi ceilalţi ucenici erau într-o şcoală în care Hristos le era Învăţătorul. Aceia care erau gata să-şi vadă defectele şi să-şi îndrepte caracterul, aveau acum un prilej nimerit. Ioan aduna orice învăţătură ca pe nişte mărgăritare preţioase şi se străduia neîncetat să-şi potrivească viaţa cu Modelul divin.

Învăţăturile lui Isus, care scoteau la lumină blândeţea, umilinţa şi dragostea, ca fiind esențiale pentru creşterea în har şi pentru a face pe cineva destoinic pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare preţ pentru Ioan. Aceste învăţături sunt rostite şi pentru noi cei de astăzi, atât fiecăruia în parte, cât şi ca fraţi în comunitate — cum au fost şi pentru cei dintâi ucenici ai lui Hristos. – Sfințirea Vieții, p. 57-59.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.