Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Daniel 9:18
Aceia care experimentează sfințirea Bibliei vor da pe față un spirit de umilință. Asemenea lui Moise, ei au o descoperire a maiestății înfricoșate a sfințeniei și-și văd propria nevrednicie, în contrast cu desăvârșirea înălțată și curăția Celui Infinit.
Profetul Daniel era un exemplu de sfințire adevărată. Lunga lui viață a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul Său. El a fost un om „preaiubit” (Daniel 10, 11) de Cer. Și totuși, în loc să pretindă că este curat și sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoșenia lui Israel, când a mijlocit înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. „Nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire”… (Daniel 9, 18.15.20)…
Când Iov a auzit glasul Domnului din furtună, a exclamat: „Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42, 6). Același lucru s-a întâmplat atunci când Isaia a văzut slava Domnului și i-a auzit pe heruvimi strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Atunci am zis: «Vai de mine! Sunt pierdut»” (Isaia 6, 3.5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer și a auzit lucruri pe care un om nu le putea rosti, vorbește despre sine ca fiind „cel mai de pe urmă dintre sfinți” (2 Corinteni 12, 2-4; Efeseni 3, 8)…
Nu poate exista înălțare de sine sau pretenție înfumurată de libertate față de păcat la aceia care merg în umbra crucii Calvarului. Ei simt că păcatul lor a fost acela care a provocat agonia ce a frânt inima Fiului lui Dumnezeu, iar acest gând îi va duce la umilire de sine. Aceia care trăiesc cel mai aproape de Isus își dau seama cel mai clar de slăbiciunea și de păcătoșenia omenească și singura lor nădejde este în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat.
Sfințirea care câștigă acum întâietate în lumea religioasă aduce cu ea un spirit de înălțare de sine și o disprețuire a Legii lui Dumnezeu, care o arată ca fiind străină de religia Bibliei. Apărătorii ei învață că sfințirea este o lucrare de o clipă, prin care, numai prin credință, pot ajunge la sfințenie desăvârșită. „Să crezi doar”, spun ei, „și binecuvântarea îți aparține.”… În același timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susținând că sunt dezlegați de a păzi poruncile. Dar este oare posibil ca oamenii să fie sfinți, în armonie cu voia și caracterul lui Dumnezeu, fără să ajungă în armonie cu principiile care sunt expresia naturii și voinței Sale și care arată ce-I este plăcut? – Tragedia Veacurilor, p. 470, 471
