ʺChiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul; dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine, sau ce aude dela mineʺ 2 Corinteni 12:6.
Urmaşii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui şi, prin harul lui Dumnezeu, să-şi formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfinţirea biblică.
Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credinţa în Hristos şi prin puterea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu… Creştinul va simţi îndemnurile păcatului, dar va menţine o luptă permanentă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea omenească se uneşte cu puterea divină, iar credinţa exclamă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15, 57).
Scripturile arată clar că lucrarea sfinţirii este progresivă. Când în pocăinţă păcătosul găseşte pacea cu Dumnezeu prin sângele ispăşirii, viaţa creştină abia a început. Acum el trebuie „să înainteze în desăvârşire”, să crească „până la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”… Petru ne aşeză înainte treptele prin care se poate ajunge la sfinţirea biblică: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1, 5-10).
Aceia care experimentează sfinţirea Bibliei vor da pe faţă un spirit de umilinţă. Asemenea lui Moise, ei au avut o descoperire a maiestăţii înfricoşate a sfinţeniei şi-şi văd propria nevrednicie, în contrast cu desăvârşirea înălţată şi curăţia Celui Infinit. Profetul Daniel a fost un exemplu de sfinţire adevărată. Lunga lui viaţă a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul Său. El a fost un om „preaiubit” (Daniel 10, 11) de Cer. Şi totuşi, în loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoşenia lui Israel, când a mijlocit înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său…. Şi când, mai târziu, Fiul lui Dumnezeu i S-a arătat să-l îndrume, Daniel a zis: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10, 8)…
Nu poate exista înălţare de sine sau pretenţie înfumurată de libertate faţă de păcat la aceia care merg în umbra crucii Calvarului. Ei simt că păcatul lor a fost acela care a provocat agonia ce a frânt inima Fiului lui Dumnezeu, iar acest gând îi va duce la umilire de sine. Aceia care trăiesc mai aproape de Isus îşi dau seama mai clar de slăbiciunea şi de păcătoşenia omenească şi singura lor nădejde este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat. – Tragedia veacurilor 469-471.
Devoționalele din 2012 sunt din cartea Să fii ca Isus de Ellen G. White.
