ʺCopiii lui Israel au mîncat mană patruzeci de ani, pînă la sosirea lor într -o ţară locuită; au mîncat mană pînă la sosirea lor la hotarele ţării Canaanuluiʺ Exod 16:35.
În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în pustie, izraeliţii au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona minţile lor cu privire la sfinţenia Sabatului: o dublă cantitate de mană ce cădea în ziua a şasea, dar mana nu cădea în cea de-a şaptea zi, iar porţia necesară pentru ziua Sabatului se păstra dulce şi curată, pe când dacă ar fi fost păstrată altă dată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat.
În împrejurările legate de căderea manei, avem dovada concludentă că Sabatul nu a fost instituit, aşa cum pretind unii, atunci când a fost dată Legea pe Sinai. Mai înainte ca izraeliţii să vină la Sinai, ei au înţeles că păzirea Sabatului este obligatorie pentru ei. Fiind obligaţi să adune în fiecare zi de vineri o porţie dublă de mană în pregătirea lor pentru Sabat, zi în care nu cădea mană deloc, natura sacră a zilei de odihnă era mereu întipărită asupra lor. Iar când unii din popor au ieşit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?“
„Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului“. Timp de patruzeci de ani, li se reamintea zilnic, prin această miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu şi de iubirea Lui gingaşă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat „grâu din cer, au mâncat cu toţii pâinea celor mari“ („pâinea îngerilor“ tr.engl. Psalmii 78, 24-25, adică hrana ce le-a fost dată de către îngeri). Hrăniţi fiind cu „grâu din cer“, ei trebuiau să se gândească zilnic la faptul că, având făgăduinţa lui Dumnezeu, ei erau tot aşa de siguri în ceea ce priveşte hrana lor, ca şi atunci când ar fi fost înconjuraţi de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile fertile ale Canaanului. –Patriarhi și profeți 296, 297.
