În ziua Domnului eram în Duhul. Apocalipsa 1:10
Ziua Domnului amintită de Ioan era Sabatul, ziua în care Se odihnise Iehova, după ce a terminat marea operă a creaţiunii şi pe care El a binecuvântat-o şi sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit. Sabatul a fost respectat cu sfințenie de Ioan în Insula Patmos tot aşa ca şi în mijlocul poporului, când predica în această zi. Privind la stâncile goale din jurul lui, Ioan îşi amintea de stânca Horeb, de unde atunci când Dumnezeu a rostit Legea Sa către poporul adunat acolo, a zis: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti” Exod 20, 8.
Fiul lui Dumnezeu a vorbit lui Moise din vârful muntelui. Domnul a făcut din stânci sanctuarul Său. Templul Său era alcătuit din colinele veşnice. Legislatorul divin S-a coborât pe stânca muntelui ca să rostească Legea Sa în auzul întregului popor, pentru ca ei să fie impresionaţi de manifestarea grandioasă şi înfricoşată a puterii şi slavei Sale şi să se teamă a călca poruncile Sale, Dumnezeu a rostit Legea Sa în mijlocul tunetelor și fulgerelor şi un nor des acoperea vârful muntelui. Iar glasul Său era ca sunetul unei trâmbiţe răsunătoare. Legea lui Iehova era neschimbătoare şi tablele pe care a scris această Lege erau de stâncă tare, care arată cât de statornice sunt legile Sale. Stânca din Horeb ajunsese un loc Sfânt pentru toţi aceia care iubeau şi respectau Legea lui Dumnezeu.
Pe când Ioan cugeta la cele petrecute pe Herob, Spiritul Aceluia care a sfinţit Ziua a şaptea a venit asupra lui. El cugeta la păcatul lui Adam când a călcat Legea divină şi la urmările înfricoşate ale acestui păcat. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu dăruind pe Fiul Său ca să răscumpere neamul omenesc pierdut, părea pentru el prea mare, spre a putea fi arătată în cuvinte. Când o descrie în epistola sa, el cheamă biserica şi lumea s-o privească, zicând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El” 1 Ioan 3, 1.
Era o taină pentru Ioan că Dumnezeu a putut să dea pe Fiul Său la moarte pentru omul răzvrătit. El era copleşit de uimire că Planul de Mântuire, pus la cale cu un preţ aşa de mare din partea Cerului, putea să fie lepădat de chiar aceia pentru care se făcuse planul a se aduce această jertfă nemărginită…
Nu e un lucru uşor a păcătui împotriva lui Dumnezeu, a pune voinţa stricată a omului în vrăjmăşie cu voinţa Făcătorului său. Este doar spre folosul cel mai bun al omului, chiar în această lume de a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Şi este cu siguranță în interesul lui veşnic de a se supune lui Dumnezeu şi a fi în pace cu El… Dumnezeu l-a făcut o fiinţă morală liberă, să asculte sau să nu asculte. Răsplata vieţii veşnice — o încărcătură veşnică de slavă — e făgăduită celor ce fac voia lui Dumnezeu. Sfințirea Vieții, p. 74 – 76
