Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor.
Predica de pe munte constituie unul dintre cele mai importante capitole ale Evangheliei. Aceasta poate fi considerată o adevărată constituție a Împărăției cerurilor. Așezată la începutul lucrării publice a Mântuitorului, predica de pe munte exprimă în mod succint și exhaustiv întreaga filozofie și rațiune de a fi, a noului sistem religios propus de Isus Hristos. Aici sunt enunțate principiile de bază după care funcționează întreg sistemul creștinismului, inclusiv instituția bisericii lui Hristos.
Când ajungem să comentăm expresia: „sărac în duh” trebuie să definim foarte precis contextul, altfel discuția apucă pe direcții contradictorii fără nici o finalitate. Aici este vorba despre experiența religioasă care se desfășoară în contextul unei relații dinamice, pozitive și constructive între oameni și Dumnezeu.
Dacă în limbaj profan, sărac cu duhul este un om lipsit de plinătatea facultăților mintale, în context spiritual, religios, sărac cu duhul este omul conștient de limitele sale și care se încrede în Dumnezeu pentru reușită socială și salvare din păcat. De-a lungul timpului, gânditorii creștini au dezvoltat aproape la unison o întreagă bogăție spirituală în jurul acestui concept. Iată în continuare un comentariu al lui E G White la acest subiect:
Aceia ale căror inimi au fost mișcate de Duhul convingător al lui Dumnezeu văd că nu este nimic bun în ei. Ei văd că tot ce au făcut este amestecat cu iubire de sine și păcat. Ca și bietul vameș, ei stau la o parte, neîndrăznind să-și ridice ochii spre ceruri și strigă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18:13) Și sunt binecuvântați. Există iertare pentru păcătos, pentru că Hristos este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.” (Ioan 1:29) Făgăduința lui Dumnezeu este : „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face alba ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” „Vă voi da o inimă nouă. Voi pune Duhul Meu în voi”. (Isaia 1:18; Ezechiel 36:26-27.)…
Toți cei care au un simțământ al marii lor sărăcii sufletești, care simt că nu au nimic bun în ei înșiși, pot afla neprihănire și tărie privind la Isus. (Cugetări de pe muntele fericirilor, pag. 7,8)
Pentru un studiu sistematic, enumerăm o serie de semnificații ale sărăciei cu duhul.
- O stare sufletească. Sărăcia cu duhul, în înțeles spiritual, descrie mai degrabă o stare a sufletului decât a minții. În vorbirea curentă sărăcia cu duhul se referă la dizabilități intelectuale și cognitive. Lumea fără Dumnezeu poate folosi cuvinte și expresii din limbajul biblic, dar sensul acestora este denaturat și se referă la realități diferite față de intenția textului sacru. În înțeles spiritual, sărăcia cu duhul descrie sentimentul de insuficiență morală care necesită neapărat intervenția lui Dumnezeu, pentru a dobândi speranță, eliberare și salvare din păcat.
- Lucrarea Duhului Sfânt. Sărăcia cu duhul nu este o performanță sufletească realizată prin efort personal, ci rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu în sufletul celui care Îl caută pe Dumnezeu din toată inima și se supune voluntar și responsabil influenței Lui. Deși aceasta este lucrarea lui Dumnezeu în suflet, ea nu ar putea avea loc niciodată fără supunere de bunăvoie și consacrarea personală lui Dumnezeu. Orice formă de umilință care nu izvorăște din supunerea inimii lui Dumnezeu, nu este suficientă pentru a îndeplini condiția primirii Împărăției.
- Recunoașterea limitelor inerente naturii umane nerenăscute. Sărăcia cu duhul este un act de conștientizare și recunoaștere a limitelor impuse de natura păcătoasă, decăzută în care ne naștem. Am subliniat mai devreme că trezirea spirituală este lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Iar când omul devine conștient de adevărata lui stare înaintea lui Dumnezeu, trăiește intens și exprimă evident acest lucru, mai ales în rugăciune. Pilda vameșului și a fariseului aflați înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune, ilustrează magistral acest aspect al funcției pe care o îndeplinește recunoașterea păcătoșeniei. Fariseul s-a întors acasă mulțumit de sine, dar mustrat de Dumnezeu, în timp ce vameșul a câștigat pacea și bucuria iertării și îndreptățirii înaintea lui Dumnezeu.
- Un element dinamic al prosperității spirituale. Momentul recunoașterii nevredniciei umane în lumina care vine de la Dumnezeu nu constituie o situație permanentă are să apese plin de greutate asupra sufletului omenesc. Mărturisirea păcatului și a păcătoșeniei este urmată în mod necesar de iertarea divină, care devine o sursă de bucurie a credinței și a recunoștinței. Astfel, sărăcia cu duhul devine motorul care pune în mișcare întreg mecanismul îndreptățirii și a întregului proces regenerator. Bineînțeles că natura păcătoasă produce noi fapte care necesită mărturisire și iertare, dar starea de amărăciune legată de păcat nu este realitatea de fond, ci descătușarea sufletească pe care sărăcia cu duhul o determină.
- O determinare implicită a intervenției divine. Momentul căinței și al pocăinței nu se transformă într-o pauză prelungită în care Dumnezeu Se bucură de mizeria umană. Dimpotrivă, recunoașterea păcatului este urmată imediat de intervenția plină de bucurie și nerăbdare divină de a reda omului libertatea și demnitatea personală la care orice ființă umană aspiră cu atâta sârg. Dumnezeu spune că aruncă păcatele iertate în marea uitării, iar uitarea divină este desăvârșită, ca și toate celelalte trăsături ale caracterului Său. Într-o slabă asemănare cu Dumnezeu, El se bucură dacă și noi reușim să uităm amărăciunea pocăinței și să ne bucurăm de frumusețea sfințeniei prin credință.
- O recunoaștere a meritelor lui Dumnezeu. În mod implicit, atunci când ne recunoaștem vina păcatelor, noi mărturisim despre sfințenia perfectă a lui Dumnezeu. Și atunci, recunoaștem că Dumnezeu este plin de merite atât din perspectiva superiorității Sale spirituale, cât și datorită sacrificiului și a investiției Sale în vederea iertării păcatelor. Cei îndreptățiți prin credință, datorită mărturisirii determinate de Duhul, vor vedea cât de mare este meritul lui Dumnezeu în salvare și cât de lipsită de merite este umila parte pe care omul o are de îndeplinit.
- O garanția a moștenirii slavei viitoare. Finalitatea despre care vorbește Învățătorul oamenilor pentru cei săraci în duh este intrarea în posesie a moștenirii veșnice. În realitatea de aici din lumea noastră de jos, numai cine este destul de puternic își poate instala dreptul de proprietate asupra bunurilor pământești. Prin contrast, cei desconsiderați de mai marii acestei lumi pentru că sunt săraci în duh, primesc moștenirea pregătită de la întemeierea lumii. Și acest detaliu face sărăcia în duh să fie o experiență pozitivă și de dorit pentru cei ce umblă pe calea lui Dumnezeu și Îl așteaptă pe Domnul să revină.
