Matei 4:17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască și să zică: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.”
În seria Urgențelor Așteptării am mai abordat tema pocăinței, ca o recomandare divină aplicată fiecăreia dintre cele șapte biserici din Apocalipsa. Urgența cu numărul 4 a dezvoltat eficient această temă. Dar se pare că unele teme trebuie reluate, având în vedere permanența lor și importanța lor în experiența Așteptării.
În contextul contemporan, pocăința continuă să fie la fel de semnificativă ca pe timpul începutului lucrării publice a lui Isus. Există în profunzimea sufletului uman nevoi, căutări și aspirații care au nevoie de un element de redresare și punere în acord cu principii, valori și comportamente care sunt universal valabile și deci, la fel de importante acum ca și atunci. Acest lucru face Evanghelia lui Isus Hristos actuală și eficientă pentru omul contemporan.
O privire atentă și sensibilă asupra vremurilor biblice ne ajută să aplicăm în mod corespunzător adevărul mărturisit de Isus chiar din primele cuvinte ale propovăduirii Sale, adevărul despre pocăință personală și colectivă.
Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a poposit la poporul ales pentru a-i aduce o nouă perspectivă asupra vieții zilnice, și cu atât mai mult asupra vieții veșnice viitoare. Sistemul religios al evreilor funcționa destul de bine în timpul vieții lui Isus. Atât serviciul zilnic cât și marile sărbători anuale nu erau deranjate de prezența și acțiunea trupelor romane care controlau eficient viața socială a momentului. În sânul populației domina un sentiment de apăsare, nemulțumire și revoltă, dar care nu putea fi satisfăcut de răbufnirile sporadice de eliberare. Un element de înnoire se simțea necesar, dar nimeni nu știa nici care sunt adevăratele cauze ale nefericirii și nici care sunt soluțiile funcționale pentru situația dată.
În acest context, Și-a început lucrarea publică Salvatorul lumii, Mesia Cel atât de așteptat. Oamenii așteptau schimbări politice și sociale, dar Marele Învățător a început să vestească o revoluție spirituală și nu una legată de structurile sociale. Acest detaliu face ca pocăința vestită de Isus să funcționeze foarte bine, indiferent de cultură, tehnologie sau nivel de confort material. De aceea, pocăința continuă să rămână o prioritate importantă a Așteptării. Folosesc majuscula pentru a sublinia, a denumi și a defini starea de fond și de permanentă actualitate spirituală a vremii sfârșitului de istorie pe care îl trăim.
Un tur de orizont în scrierile moștenite de la Ellen G White subliniază natura transcendentă a pocăinței. Ea este evocată adesea ca un dar din partea lui Dumnezeu, față de care noi avem datoria de a fi mulțumitori și de a folosi în mod corespunzător dotarea plină de har a lui Dumnezeu pentru noi. Cu toate acestea, nimeni nu ar trebui să se demobilizeze și să creadă că dincolo de darul divin pocăința nu ne solicită atenția și implicarea personală, plină de sacrificiu și disciplină de sine.
1. Pocăința este o alegere personală care trebuie să aibă loc la un moment dat, în timpul vieții fiecăruia, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. După momentul pocăinței, urmează un întreg proces al pocăinței care se prelungește de-a lungul întregii vieți, până la sfârșitul ei. Alegerea pocăinței trebuie să devină o constantă permanentă a vieții spirituale, deoarece natura umană înclinată în mod natural către rău, cedează cu foarte mare dificultate locul, naturii superioare aduse de Dumnezeu în viața credinciosului. Orice moment de neatenție, sau cedare în fața ispitei, face ca lucrurile să degenereze repede spre o experiență dureroasă, regretabilă și păgubitoare, destul de greu de recuperat, după aceea.
2. Pocăința este o renunțare de moment și tot timpul, după aceea, la lucruri care stânjenesc calitatea vieții spirituale, sau care, deși bune în sinea lor, au nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a aduce satisfacție, mulțumire și împlinire. Dacă lucrurile sacrificate sunt rele, sau dăunătoare, absența lor aduce sănătate, bucurie și libertate. Dacă lucrurile dăruite lui Dumnezeu sunt bune prin natura lor, ele vor fi înapoiate de Dumnezeu, binecuvântate cu o nouă calitate și abundență. Urmarea directă a sacrificiului personal este un nou sentiment al eficienței personale și a respectului de sine și o nouă filozofie de viață mai luminoasă și mai împlinită.
3. Pocăința este o dispoziție sufletească personală prin care omul devine interesat și activ în procesul propriei deveniri spirituale. În mod natural ființa umană tinde să acapareze, atenția, mijloacele și puterea în mod egoist și egocentric. Pocăința modifică acest trend, făcând ca omul spiritual să devină tot mai puțin dependent de propria imagine publică și tot mai dependent de așteptările lui Dumnezeu. Pe această cale se instalează o smerenie, modestie și noblețe care conferă individului un respect natural și nesolicitat din partea celor din jur. Astfel, omul pocăit, în loc să-și piardă, sau să-și diminueze imaginea publică, o câștigă, chiar fără un efort, sau consum intenționat.
4. Pocăința este o transformare din bine în mai bine. Pocăința este dezvoltare personală, în primul rând, spirituală, și apoi această devenire se răsfrânge pozitiv asupra întregii vieți sub toate aspectele ei, profesionale, publice, familiale, sociale și bisericești. Calitatea ascendentă a vieți personale este sesizată și apreciată în primul rând de către cei apropiați, apoi de către ceilalți. Dacă se întâmplă ca cei apropiați să constate o diferență în rău, dintre omul public și cel privat, atunci trebuie făcut ceva pentru a reduce nivelul de fariseism și ipocrizie al celui în cauză. Pocăința autentică trebuie eliberată de masca socială și de aparențele de bine care încearcă să acopere carențele de caracter, bine cosmetizate.
5. Pocăința este ascultare de Dumnezeu. Experiența pocăinței este o dezvoltare a cunoașterii de Dumnezeu, o cunoaștere a iubirii lui Dumnezeu și a trăirii prin credința în Dumnezeu. Această familiaritate, intimitate și comuniune cu Dumnezeu aduce cu sine dorința de conformare cu poruncile lui Dumnezeu. Această experiență transformă împlinirea voii lui Dumnezeu într-o trăire naturală, fără sforțări dureroase, a principiilor cerului în viața comună de zi cu zi.
6. Pocăința este îndreptățire și neprihănire prin credință. Având în vedere că pocăința este darul lui Dumnezeu pentru noi oamenii, această generozitate divină, împlinește, de fapt, marea dificultate a ființei umane de a fi conformă cu standardele divine. În această experiență a îndreptățirii și a trăirii neprihănirii prin credință, Dumnezeu împlinește în locul nostru și spre folosul nostru ceea ce noi nu am fi în măsură să facem. Acest aspect nu ne scutește de responsabilitatea și inițiativa personală privind viața de dependență strictă de Dumnezeu.
7. Pocăința înnobilează caracterul, pregătindu-l pentru societatea cerului și a îngerilor sfinți. Mai mult decât oricare disciplină spirituală, pocăința are de-a face cu formarea și dezvoltarea caracterului. Înțelegând că principalul element care cântărește în mod serios în ochii cerului este caracterul, pocăința devine instrumentul de prim ordin al pregătirii pentru întâmpinarea Domnului și pentru viața veșnică.
