Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Romani 4:4,5
Este destul de ușor pentru mulți să creadă că sunt păcătoși și chiar să recunoască aceasta; dar să creadă că Dumnezeu îi îndreptăţeşte – aceasta este prea mult! Și motivul pentru care nu pot crede lucrul acesta este pentru că sunt atât de păcătoși. Dacă măcar ar putea găsi ceva bun în ei înșiși, sau dacă s-ar putea îndrepta puțin, și să facă mai bine, ar putea avea ceva curaj să spere că Dumnezeu îi va îndreptăţi. Da, s-ar auto-îndreptăți prin fapte şi apoi ar mărturisi că ei cred în îndreptățirea prin credință!
Dar lucrul acesta nu ar face decât să anuleze condiția pentru îndreptățire; căci dacă un om poate găsi binele în sine, îl are deja și nu are nevoie să-l primească din afara lui. Dacă poate să se îndrepte și să facă mai bine prin sine, nu are nevoie de nici o îndreptățire de nicăieri altundeva. Este, așadar, o contradicție de termeni să spui: sunt atât de nelegiuit încât nu văd cum Domnul m-ar putea îndreptăți. Căci dacă nu sunt nelegiuit, nu este nevoie să fiu făcut neprihănit: eu sunt neprihănit. Nu există stare de mijloc între evlavie şi neevlavie, între a fi ca Dumnezeu și a nu fi ca Dumnezeu.
Dar când un om se vede atât de nelegiuit încât nu vede speranță pentru îndreptățire, tocmai acolo intervine credința. Într-adevăr, doar acolo poate veni credința. ”Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:4-6).
Lessons on Faith, p. 32
Materialul face parte din cartea: Vestea bună cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, A. T. Jones și E. J. Waggoner
Traducere: Roxana Duminică