de Karen Glassford
„Mamă, mamă! Unde ești?” a spus Josh în timp ce intra în fugă în casă. „Am avut o zi distractivă la școală!” Aproape în fiecare zi era așa când Josh ajungea acasă. Era plin de energie, entuziasm și fericire. Cu toate acestea, într-o după-amiază, pe când Josh avea 10 ani, nu a mai intrat țopăind în casă nici strigând plin de entuziasm. În loc de aceasta și-a pus în liniște rucsacul pe podea și târâindu-și picioarele a intrat în bucătărie.
Mama era cu spatele la el, spălând niște vase. Dintr-o dată, și-a dat seama că nu era singură. Panicată, s-a întors și aproape că a scăpat farfuria din mână înainte de a-l vedea pe Josh stând acolo.
„Josh, de ce te-ai furișat așa? Ești bine?”, a întrebat ea, privindu-i fața destul de palidă.
Josh a trebuit să zâmbească, chiar dacă doar puțin. A chicotit și a spus: „Nu am încercat să te sperii. Am intrat încetișor pentru că nu mă simt bine. Îmi pare rău, mamă, dar reacția ta a fost amuzantă!”
Mama a trebuit să râdă și ea, dar apoi s-a oprit din râs. Josh s-a prăbușit pe un scaun lângă masă, cu un aer posomorât. „Mamă, pur și simplu nu mă simt bine. Nu știu ce s-a întâmplat, dar sunt atât de obosit și mă simt rău!”
Mama i-a dat niște suc și i-a luat temperatura. Apoi i-a spus lui Josh că poate ar trebui să tragă un pui de somn și să se odihnească puțin. Din păcate, a doua zi, nu s-a simțit mai bine, așa că a rămas acasă. După trei zile părinții lui Josh au decis să-l ducă la doctor. După mai multe teste medicale, doctorul le-a spus: „Voi suna imediat ce voi avea rezultatele.”
Câteva zile mai târziu, a sunat telefonul. Josh și-a dat seama că veștile nu erau bune, pentru că mama și-a ținut respirația mult timp în timp ce medicul vorbea. Apoi l-a sunat pe tatăl său la serviciu și i-a spus: „Dragă, te rog să vii acasă imediat.”
Au împachetat o valiză mică și l-au dus pe Josh la un spital specializat, numit Spitalul de oncologie pentru copii, iar părinții lui au continuat să șoptească despre ceva numit leucemie.
După teancuri de hârtii pe care părinții lui au trebuit să le citească și să le semneze și după ce a fost văzut de un șir nesfârșit de medici și asistente, Josh a reușit să închidă ochii și să doarmă în patul de spital. Era epuizat.
În ciuda îngrijirii medicale excelente, zilele au trecut, iar Josh era încă în spital. Când mama pleca acasă pentru o noapte, tata venea și stătea cu Josh. Amândoi păreau obosiți și îngrijorați.
Într-o zi, cineva a bătut la ușa lui și un bărbat cu o față amabilă a aruncat o privire înăuntru. Bărbatul a întrebat: „Cum te cheamă, tinere?”. Josh s-a străduit să stea mai drept în pat, încercând să zâmbească. El a spus: „Numele meu este Josh”.
Bărbatul a zâmbit și, în timp ce îi strângea mâna lui Josh, a spus: „Josh, nu sunt doctor sau asistent medical, dar îmi place să vizitez oamenii de aici pentru a-i face să zâmbească. Deci, spune-mi, Josh, de cât timp ești aici?”
Mâinile lui Josh au ieșit de sub pătură. A strâmbat din nas și a început să numere pe degete, ajungând la concluzia: „Au trecut 18 zile până acum.”
„Înțeleg”, a spus omul amabil. „Ei bine, Josh, ce îți lipsește cel mai mult?”
Ochii lui Josh s-au întristat în timp ce a spus: „Mi-e dor de prietenii mei! Au venit să mă viziteze, dar nu au carnet de conducere încă, așa că trebuie să aștepte până când părinții lor îi vor putea aduce. Mi-e dor în special de cel mai bun prieten al meu.”
Bărbatul amabil a dat din cap. „Ei bine, înțeleg perfect asta! Dar vreau să-ți spun ceva. Eu am un Prieten -cel mai bun prieten- care este mereu cu mine, așa că nu mă simt niciodată singur.”
Ochii lui Josh s-au deschis larg. „Serios? Unde este și cum îl cheamă? Aș putea să-l cunosc și eu?”
Omul amabil a spus atunci: „Ei bine, Josh, numele lui este Isus. Ai mai auzit vreodată despre El?”
Josh a răspuns: „Ei bine, am auzit puțin despre El. Știu că este un om care a trăit cu mult timp în urmă, iar Biblia vorbește despre El, dar noi nu mergem la biserică, domnule, așa că nu știu prea multe.”
Bărbatul a zâmbit apoi și a spus: „Ai dori să auzi despre Isus?”
Josh și părinții săi au dat din cap afirmativ, așa că omul amabil a început să le povestească despre cum a creat Isus lumea și cât de mult îi iubește pe copii. A trecut o oră întreagă. A fost minunat! Apoi a venit momentul în care bărbatul a trebuit să plece. El a spus: „Ați vrea să știți mai multe despre Isus, ca să fie și prietenul vostru?”
„O, da!”, a spus Josh, iar părinții lui Josh au fost și ei de acord.
Bărbatul amabil i-a întrebat apoi dacă ar putea să le trimită pe telefoanele lor mobile câteva mesaje audio de speranță de la Radio Mondial Adventist (AWR). Mama lui Josh a spus repede: „Oh, da, vă rog! Ne-ar prinde bine niște speranță!”
Bărbatul amabil venea în vizită cam o dată pe săptămână, iar Josh și părinții lui ascultau mesajele audio de fiecare dată când primeau unul nou. Câteva săptămâni mai târziu, în timpul uneia dintre vizitele bărbatului, Josh a avut o întrebare pentru el. „Am vorbit cu mama și cu tata, iar ei mi-au spus că pot să-ți pun această întrebare. Ar fi în regulă dacă te-ai ruga lui Isus și i-ai spune că vreau să-I dau inima mea? Vreau ca El să fie și pentru mine cel mai bun prieten!”
Ochii bărbatului amabil s-au umplut de lacrimi de fericire în timp ce s-a apropiat și a strâns ușor mânuța subțire a lui Josh. „Oh, cred că ar fi minunat! Dar știi ceva? Cred că Lui i-ar plăcea să audă asta de la tine. De ce nu-I spui tu, iar apoi mă voi ruga și eu?”
Josh a zâmbit timid și a spus: „Ei bine, OK. Nu sunt sigur că voi face asta cum trebuie, dar încercăm. Doamne Isuse, sunt eu, Josh. Acest om plăcut ne-a povestit despre Tine și, ei bine, mă întrebam dacă ai putea fi și pentru mine cel mai bun Prieten? Îmi pare rău că nu am fost întotdeauna bun sau sincer. Mă vei ierta? Acest om a spus că dacă Îți dau Ție inima mea, vei veni să trăiești în ea și mă vei ajuta să nu mai fiu atât de speriat sau singur. Mulțumesc, Isus… oh, și din nou, sunt eu, Josh. Amin.”
Bărbatul amabil și-a găsit cu greu vocea, dar apoi s-a rugat pentru Josh și pentru părinții lui. Părinții lui Josh plângeau, dar păreau fericiți.
Săptămânile treceau, iar Josh era din ce în ce mai slăbit. Într-o zi a spus: „Mămico și tăticule, cred că voi muri. Vă rog, nu plângeți. Este în regulă! Vă amintiți ce am învățat de la omul bun și de la mesajele audio? Isus se va întoarce în curând. Nu voi mai simți nicio durere, iar voi nu va mai trebui să fiți la spital. Biblia spune că moartea este ca un somn, iar mersul la culcare nu este înfricoșător. Foarte curând, Isus va veni pe nori, iar când o va face, mă va trezi. Atunci mă voi putea alătura amândurora și vom putea merge cu toții în ceruri, unde nu voi mai fi niciodată bolnav. Isus va avea grijă de voi până atunci.”
Mama și tatăl lui Josh s-au îmbrățișat unul pe celălalt și pe Josh, dar au continuat să plângă. Câteva zile mai târziu, micul Josh a murit.
La câteva săptămâni după înmormântare, mama și tatăl lui Josh și-au amintit ce spusese Josh despre întâlnirea cu ei în dimineața învierii și despre faptul că era gata să meargă acasă pentru a se întâlni cu Isus. Au început să caute o biserică care să îi învețe ceea ce îi învățase acel om bun și au început să participe la câteva întâlniri la biserica adventistă de ziua a șaptea din localitatea lor. După aceste întâlniri de evanghelizare, mama și tata și-au predat inimile lui Isus!
Astăzi, părinților lui Josh încă le este dor de el, dar inimile lor sunt pline de speranță, pentru că știu că, într-o zi, în curând, Isus va veni pe nori. Mormintele se vor deschide, iar toți cei care au murit iubindu-L pe Isus vor merge acasă pentru a trăi cu El în ceruri. Foarte curând, ei îl vor putea ține din nou pe Josh în brațe. Va fi cea mai frumoasă reuniune de până acum! Și în acea zi, poate că vei spune: „Hei, tu ești, Josh? Am citit odată despre tine pe site-ul Radio Mondial adventist (AWR)!”
Karen Glassford era manager de evanghelizare digitală pentru AWR când a scris acest articol. Ea lucrează acum în Departamentul de comunicare al Conferinței Generale.
Articol preluat de pe site-ul Revival and Reformation
Traducere: Adina Păltineanu
