Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. 2 Timotei 1:7
Noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, iar Cuvântul Lui ne descrie ca: „o făptură aşa de minunată”. El a pregătit această locuinţă vie pentru minte; este un templu „ţesut în chip ciudat”, pe care Domnul Însuşi l-a făcut potrivit Duhului Său cel Sfânt ca să locuiască în el. Mintea controlează întreaga făptură. Toate faptele noastre, bune sau rele, îşi au originea în minte. Mintea este cea care se închină lui Dumnezeu şi ne apropie de fiinţele cereşti. Totuşi, mulţi îşi petrec întreaga viaţă fără a cunoaşte caseta {corpul omenesc} ce conţine această comoară. – Îndrumarea copilului, p. 360
Toate organele fizice slujesc minţii, iar nervii sunt mesagerii care transmit comenzile sale tuturor părţilor trupului, ghidând mişcările maşinăriei vii. Mişcarea fizică este de mare ajutor pentru dezvoltarea fizică. Aceasta stimulează circulaţia sângelui şi dă tonus întregului organism. Dacă se îngăduie muşchilor să nu fie folosiţi, foarte curând se va vedea că sângele nu îi hrăneşte în mod suficient. În loc de a creşte ca mărime şi putere, aceştia îşi vor pierde tăria şi elasticitatea şi vor deveni moi şi slabi. Inactivitatea nu constituie legea pe care a instituit-o Dumnezeu pentru corpul omenesc. Activitatea armonioasă a tuturor părţilor — creierul, oasele, muşchii — este necesară pentru dezvoltarea deplină şi sănătoasă a întregului organism omenesc…
Poftele şi pasiunile trebuie controlate, pentru ca nu cumva, prin acestea, să slăbim sau să pângărim Templul lui Dumnezeu în om.
Tot ceea ce ne slăbeşte puterea fizică ne slăbeşte şi mintea şi o face mai puţin în stare să discearnă între bine şi rău, între ceea ce este corect şi ceea ce este greşit. Acest principiu este ilustrat în cazul lui Nadab şi Abihu. Dumnezeu le-a dat cea mai sacră lucrare de făcut, îngăduindu-le să se apropie de El prin slujba pe care o făceau; însă ei aveau obiceiul de a bea vin şi îşi făceau această slujbă sfântă în sanctuar având minţile confuze.
Acolo se afla focul sacru, care fusese aprins de Însuşi Dumnezeu; dar ei foloseau foc obişnuit în cădelniţele lor când aduceau tămâia, care trebuia să se înalţe ca o mireasmă plăcută împreună cu rugăciunile poporului lui Dumnezeu. Datorită faptului că minţile lor erau înnegurate de o îngăduinţă nesfântă, ei nu au ţinut cont de cerinţa divină; „atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului” (Leviticul 10, 2)…
Este datoria fiecărui elev, a fiecărui individ, aceea de a face tot ce îi stă în putere pentru a aduce trupul său lui Hristos ca un templu curat, desăvârşit din punct de vedere fizic şi moral şi neîntinat, un sălaş potrivit pentru prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu. – Principiile fundamentale ale educației creștine, p. 326-328
Devoționalul este din cartea ”Reflecting Christ” de Ellen G. White.