Biserica ta se roagă?
Nu vorbesc de ”invocarea” politicoasă de la începutul serviciului divin. Vreau să știu dacă biserica ta participă în mod colectiv la o mijlocire intensă, care schimbă pentru veșnicie atunci când membrii ei se adună laolaltă?
În fond ce este ”invocarea”? Invocarea înseamnă să invităm pe Dumnezeu să participe la serviciul de închinare. Ce facem? De fapt Îl invităm în casa Sa? Ce fel de vorbire este aceasta? Ziua de Sabat este ziua Lui și el invită poporul Său să se închine în casa Sa. ”Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ” ne îndeamnă Domnul prin apostolul Pavel în Evrei 10:25.
O cerere mai potrivită ar fi aceea ca Dumnezeu să ne facă atenți astfel încât să putem auzi vocea Sa. Am putea să-I cerem ”să ne acordeze inimile ca să cânte laudele Sale” cum spune cântarea. Vrem ca El să ne ajute să facem din cântările pe care le cântăm adevărate daruri de închinare către El. Îl implorăm să înlăture tot ceea ce ne distrage și să ne atragă în prezența Sa. Îi cerem să pună în inimile noastre aceleași poveri care sunt în inima Lui. Pocăința și lauda trebuie să fie ingrediente consistente.
Deși este adevărat că ”rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten” (Calea către Hristos, p.93), acest lucru nu înseamnă că este ceva banal, sau improvizat sau superficial. Nu vom veni să vorbim oamenilor din partea lui Dumnezeu fără a ne pregăti. Nici nu ar trebui să vorbim lui Dumnezeu pentru oameni fără o pregătire. Dacă este adevărat așa cum a spus Isus despre casa Sa, că va fi o casă de rugăciune atunci rugăciunea este cea mai importantă parte a serviciului de închinare și nu este pregătire mai importantă decât pregătirea pentru rugăciune.
Am participat recent la un serviciu divin unde conducătorul serviciului de închinare ne-a pus pe gânduri cu o întrebare simplă: în biserica dumneavoastră timpul dedicat anunțurilor este mai lung decât cel dedicat rugăciunii? Acum să nu credeți că vă sugerez să ne închinăm măsurând timpul cu un cronometru, dar ar trebui să luăm în serios gestionarea priorităților spirituale.
Dacă întâlnirile noastre sunt monotone și previzibile, dacă sunt puține minuni, dacă punem accentul pe creșterea cheltuielilor în loc să-l punem pe învierea din morți, poate că e din cauză că vedem rugăciunea ca pe un supliment în loc să fie punctul central, ca pe o zicere obișnuită la începutul mesei în loc să fie felul principal pe care să-l savurăm.
Nu credeți că acesta ar putea fi un motiv de rugăciune?
Ruthie Jacobsen este coordonatorul departamentului de rugăciune la Diviziunea Nord-Americană
