Isus, modelul nostru, se bizuia pe rugăciune

01-01-2012

“El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească dela moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui” Evrei 5:7.

Se apropia seara, când Isus a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov şi Ioan, şi i-a condus peste câmpii şi în sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte…

Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui, gata să dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând lumina a pierit atât pe deal, cât şi pe vale, soarele s-a ascuns în spatele orizontului la apus şi călătorii singuratici au fost învăluiţi în întunericul nopţii…

La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puţin de ei, Omul întristării a început să-Şi reverse cererile, cu strigăte mari şi cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuşi avea nevoie de o nouă legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Îşi revărsa dorinţele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca în ceasul puterii întunericului, credinţa lor să nu scadă…

La început, ucenicii şi-au unit rugăciunile cu ale Lui în sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâţi de oboseală şi, încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Isus le vorbise despre suferinţele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni cu El în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor şi a dorit să le uşureze durerea prin asigurarea că n-a fost în zadar credinţa lor… Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăţia Sa să se descopere ochilor omeneşti şi ucenicii să fie întăriţi pentru a putea să o privească. El Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoaşterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu şi că moartea Lui ruşinoasă este o parte a Planului de Mântuire.

Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilinţă în locul acela stâncos, cerurile s-au deschis deodată, porţile de aur ale Cetăţii lui Dumnezeu s-au deschis larg şi o strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc şi a întâlnit slava venită de sus. Ridicându-Se din prosternare, Hristos stătea în slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Faţa Lui strălucea “ca soarele” şi îmbrăcămintea Lui era “albă ca lumina” –  Hristos Lumina Lumii, 419-421.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.