,,Nu sunt un mare păcătos”, spuse încet, măsurând fiecare cuvânt și urmărindu-mi  ochii pentru depista orice semn de contradicție, ,,dar sunt sunt specializat în evitarea lui Dumnezeu”.

Dorința pastorală de a corecta ceea ce inițial suna ca o inacuratețe teologică s-a diminuat rapid când am înțeles greutatea vorbelor sale. Înarmat cu declarația lui Pavel cum că el –cel mai grozav apostol– era de fapt ,, șeful” păcătoșilor (1 Tim. 1:15, KJV), îmi adunam gândurile pentru a reaminti cu blândețe vizitatorului meu cât de ușor putem fi înșelați despre adevărata noastră  condiție spirituală, cât de puțin ințelegem ceea ce Ellen White a numit în mod repetat ,,păcătoşenia nespus de mare a păcatului.”[1] Atunci am văzut ochii mohorâți zâmbind în timp ce mă urmărea ascultând  partea a doua a declarației sale.

Era o mărturisire ce am auzit-o adesea de-a lungul celor  30 de ani de slujire, și al cărui trist adevăr l-am cunoscut câteodată prea îndeaproape în viața mea : ,,Sunt un mare evitator a lui Dumnezeu”. Obișnuiți cu  definiția dată de cultura noastră condiției  spirituale ca fiind  numărul  de păcate mari necomise, ne dăm seama târziu că problema noastră cea mai răspândită  este evitarea înnăscută a  Celui care vede toate păcatele, cele exterioare și cele interioare. Când noi, prin harul lui Dumnezeu, creștem măcar un pic în Hristos– când suntem credincioși față de hotărârile luate; când învățăm să vorbim adevarul; când abandonăm faptele violente și cuvintele folosite ca mijloc de a obține ceea ce dorim– tot  rămânem cu o profund tulburătoare realizare că în mod natural nu căutăm compania Celui Mai Mare Medic nici nu încercăm să ajungem la vindecarea Lui.

,,Armarea directă a divinului,” o numește unul dintre prietenii pastorului meu, și aluzia lui luată din duritatea fotbalului american surprinde frumos cursa  noastră de a evita să fim împiedicați sau obstrucționați  pe măsură ce noi ne îndreptăm către ținta aleasă. Prea adesea căutăm simbolul sucesului spiritual– aprobarea celui neprihănit, securitatea rutinei în închinare, confortul cântărilor si textelor familiare, o slujire ce ne ține ocupați– ca mijloace de a ține un Dumnezu tulburător la un braț distanță. Nu-s pentru noi nici lupta lui Iacov  la pârâul Iaboc,  nici singurătatea lui Ilie la Sinai : aceste întâlniri extrem de intime cu Dumnezeu ne reamintesc cât de mult preferăm de fapt viața noastră  liniștită în corturi, sau spectacolele publice pe vârful muntelui.

Și structurile corporative — adunări, convenții, alegeri — fără  să vrea ne oferă  mai multe metode și mai multe motive de a evita  acele întâlniri  cu Mântuitorul care să ne zdruncine sufletul, întâlniri pe care Scriptura le consideră esențiale. Acest adevăr dureros a fost  mărturisit deschis de către delegații  din toată lumea la întâlnirea din octombrie anul trecut a  Consiliului Anual, în clădirea Conferinței Generale. Ei au votat unanim acestă declarație :

,,Recunoaștem că nu am dat întotdeauna prioritate  căutării  lui Dumnezeu prin rugăciune și  prin Cuvântul Său pentru revărsarea Duhului Sfânt în puterea ploii târzii. Mărturisim cu umilință că în viețile noastre personale, în practicile administrative și în întâlnirile de comitet am lucrat  prea adesea în propria putere. Prea adesea misiunea lui Dumnezeu de a mântui o lume pierdută nu a avut  primul loc în inimile noastre. Cîteodată prea ocupați  făcând lucruri bune am neglijat lucrul cel mai important — să-L cunoaștem pe El. Prea ades invidii mărunte, ambiții, relații personale deficitare au îndepărtat dorul nostru de redeșteptare și reformă și ne-au făcut  să lucrăm în puterea noastră omenească și nu prin puterea Sa divină”[2]

Tuturor celor ce caută binele Sionului, aceste cuvinte sincere sunt și cuvinte de speranță și încurajare. Ele ne îndreaptă către singura soluție care oferă perspectivă indivizilor și corpului mare a lui Hristos.

Trebuie să ne punem pe noi înșine la dispoziția lui Hristos în moduri noi și pentru timp neobisnuit de mult. Trebuie să ne înclinăm înaintea  Lui și unii față de alții cu umilință neprefacută  și stăruitoare. Trebuie să cultivăm o cultură de a asculta vocea Lui — în Cuvântul Său, prin șoaptele Duhului Sfânt, oriunde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui. Și trebuie să ne predăm pe noi înșine pentru a fi ținuți de El și vindecați de El în această îmbrătișare  care ne  trezește din nou la viață, care ne ridică — pe noi și tot trupul Lui—pentru a merge cu El într-o viață reînnoită.

Așa începe redeșteptarea– și  așa continuă.

Bill Knott este editor la Adventist Review. Acest articol a fost publicat pe data de 27 ianuare 2011

Traducere: Robert Oană