ʺCum M’ai trimes Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimes şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevărʺ Ioan 17:18, 19.
În parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos învaţă că mântuirea nu vine datorită faptului că noi căutăm pe Dumnezeu, ci datorită faptului că El ne caută. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut.” Romani 3, l-12. Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El îşi manifestă iubirea Sa faţă de noi pentru ca noi să ne pocăim…
Rabinii aveau o zicală şi anume, că este mare bucurie în ceruri atunci când cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este nimicit; dar Domnul Hristos învăţa că, pentru Dumnezeu, lucrarea de nimicire este o lucrare străină. Că ceea ce constituie desfătarea cerului este refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletele acelora pe care El i-a făcut.
Când cineva care a rătăcit departe, afundându-se în păcat, caută să se întoarcă la Dumnezeu, el va avea de înfruntat critica şi neîncrederea. Vor fi unii care vor pune la îndoială pocăinţa lui, întrebându-se dacă ea este sinceră sau nu, sau vor şopti: „Nu este statornic; nu cred că va rezista.”
Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea Satanei, care este acuzatorul fraţilor. Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet şi să-l îndepărteze şi mai mult de speranţa mântuirii şi de Dumnezeu. Păcătosul pocăit să mediteze însă la bucuria cerului pentru întoarcerea celui ce era pierdut. El să-şi găsească liniştea sufletească în iubirea lui Dumnezeu şi în nici un caz să nu se descurajeze din cauza batjocurii Fariseilor.
Rabinii au înţeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-se vameşilor şi păcătoşilor, deşi ea avea o aplicabilitate mult mai largă. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos reprezenta nu numai pe păcătos în mod individual, ci întreaga lume apostaziată şi ruinată de păcat. În vastul Univers pe care-l cârmuieşte Dumnezeu, lumea noastră nu este decât un atom şi totuşi, această mică lume căzută în păcat — această oaie pierdută — este mult mai preţioasă înaintea lui Dumnezeu decât sunt cele nouăzeci şi nouă care n-au părăsit staulul.
Domnul Hristos, Conducătorul iubit din curţile cereşti, a coborât din poziţia Sa înaltă, a pus la o parte slava pe care El o avea la Tatăl, pentru a salva o lume pierdută. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute de sus, pe cele nouăzeci şi nouă care-L iubesc, şi a venit pe acest pământ, ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre,” şi „zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isaia 53, 5. Dumnezeu S-a dat pe Sine — în Fiul Său — pentru ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia care a fost pierdută…
Fiecare suflet pe care Hristos l-a salvat este chemat să lucreze în numele Său pentru mântuirea celor pierduţi. Această lucrare fusese neglijată în Israel. Nu este ea oare neglijată şi astăzi de către cei care pretind că sunt urmaşi ai Domnului Hristos? – Parabolele Domnului Hristos, 189-191.
Devoționalele din 2012 sunt din cartea Să fii ca Isus de Ellen G. White.
