de Charles A. Tapp
Când ai auzit ultima oară pe cineva zicând: „Ei bine, presupun că tot ce mai pot face este să mă rog?”
Adevăratul mesaj al unei astfel de declarații este acela că doar după ce orice alte resurse pentru rezolvarea problemei au fost epuizate, fără folos, rugăciunea are o șansă, dar nu uita, doar ca ultimă resursă. O așa poziție pare naturală pentru cineva care nu crede în puterea rugăciunii. Cu toate acestea, acest sentiment este exprimat de obicei de aceia care declară că sunt într-o relație vitală cu Dumnezeu. De ce cineva care afirmă că are încredere în rugăciune, s-ar întoarce la ea doar când orice altceva a eșuat? Ar putea fi faptul că mulți pretinși creștini nu au o ințelegere corectă a ceea ce rugăciunea înseamnă cu adevărat? Cred că problema este puternic asociată cu o ințelegere limitată a puterii și scopului pe care rugăciunea trebuie să-l joace în viața credincioșilor. Din păcate, pentru mulți, rugăciunea este adesea surghiunită ca ultimă resursă în loc de a fi comunicare zilnică, dătătoare de viață, cu Dumnezeu, așa cum a fost creată să fie.
În clasa mea, la subiectul rugăciunii la nivel academic, una din primele teme este ca fiecare student să-și creeze propria definiție de lucru pentru rugăciune . Studenții sunt instruiți că produsul final trebuie să fie creația lor personală, și nu o reflectare a gândurilor altora. Scopul acestui exercițiu este să-i ajute să realizeze că modul în care este percepută rugăciunea ajută determinarea modului în care va fi sau nu folosită în viața cuiva. Acum câțiva ani am decis să-mi creez propria mea definiție de lucru a rugăciunii și de atunci aceasta mi-a revoluționat viața de rugăciune.
„Rugăciunea înseamnă să-L inviți pe Dumnezeu, care cu totul întâmplător este cea mai puternică forță din univers, să intervină în treburile vieții mele, știind că El are pe suflet cel mai mare bine al meu.”
Dacă eu cred cu adevărat că oricând mă rog, permit celei mai puternice forțe din univers să intervină în orice aspect al vieții mele, știind că El va face doar ce este mai bine pentru mine, de ce aș mai folosi rugăciunea doar în ultimă instanță? Acestei întrebări ar trebui să-i răspundă toți credincioșii. De ce ar aștepta cineva să folosească doar în ultimă instanță niște mijloace atât de puternice care ne sunt la dispoziție 24 de ore în fiecare zi? Pentru creștin rugăciunea ar trebui să fie primul răspuns la absolut orice situație a vieții. Apostolul Pavel spune asta în Filipeni 4:6,7: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
Unul dintre motivele probabile pentru care este așa de mult stres și tensiune în viața zilnică a celor care afirmă că sunt creștini este că răspunsurile la provocările vieții sunt căutate oriunde, dar nu la Dumnezeu. Cuvântul Lui spune clar că trebuie să aducem orice grijă, orice provocare, orice speranță, și orice vis mai întâi la El. Și accentul este pe expresia „mai întâi.” Cumva, pentru copiii lui Dumnezeu, rugăciunea ar trebui să fie la fel de spontană, ca un reflex. Ar trebui să fie cel mai natural lucru pe care să-l facem în timp de nevoie. Și atunci când facem asta, avem făgăduința că Dumnezeu ne va da o pace greu de înțeles.
Cuvintele unuia din imnurile mele favorite, rezumă totul astfel :
„Ce prieten avem în Isus,
Toate păcatele și supărările să poarte;
Ce favoare să ducem
Totul la Dumnezeu, în rugă!
O, ce pace pierdem adesea,
O, ce dureri inutile îndurăm
Totul pentru că nu ducem
Totul la Dumnezeu, în rugă! ”
Charles A. Tapp este pastor senior la biserica Adventistă din Sligo, din campusul Universității Adventiste Washington în Takoma Park, Maryland. El este și instructor adjunct în departamentul de religie al universității. Unul din cursurile pe care le predă, este un curs pe care l-a dezvoltat privind fundamentele rugăciunii.
Traducere: Alina Danciu