Într-o zi de marți luminoasă, când ne simțim liniștiți, binevoitori și calmi, ne hotărâm să iertăm în cele din urmă pe cei a căror greșeală nu o putem uita. „Totul este un act de voință”, spunem noi – așa că încercăm să nu ne mai amintim cuvintele lor jignitoare; banii împrumutați pe care nu i-am mai primit înapoi niciodată; modul în care ne-au întors spatele pentru a fi alături de prieteni mai buni.

Și, ca toate intențiile bune, durează o oră sau două sau chiar zece – până când insulta se răsucește în suflet din nou, sau suntem loviți, batjocoriți sau inexistenți pentru ei. Mânia noastră îndreptățită arde ca bila, pentru că avem dovezi noi de răutate.

Izvorul iertării este inima din care pleacă. „Iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:32), ne îndeamnă Scriptura. Nu putem ierta până nu învățăm – din nou – cât de mult ne-a iertat Tatăl – pentru toate jignirile aduse harului Său; pentru modul în care am folosit greșit darurile pe care El ni le-a dat; pentru că am întors spatele lui Hristos.

Doar oamenii care au fost iertați iartă. Harul pe care îl dăruim este harul pe care l-am primit: nu facem nimic prin noi înșine. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”(Efeseni 2: 8).

Deci, rămâneți în har. – Bill Knott

Bill Knott – este redactor al revistei Adventist Review. Articolul a fost publicat în numărul din 30 aprilie 2021.

Traducere: Adina Păltineanu

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *