”Dacă îmi spui ceva, spune-mi adevărul”, a spus odată un bătrân înțelept. „Nu este suficient timp pentru minciuni”. Și când ne-am lustruit toate trofeele și am cântat din nou cântecele de biruință, ajungem în cele din urmă la istorisiri prea dureroase pentru a fi false.
Fiecare povestire adevărată ne dezvăluie rănile, durerile primite – precum și pe cele pe care le-am dat. Îi jelim pe cei dragi pe care i-am pierdut – un soț; un prieten; un copil mult iubit – deși unii dintre ei încă trăiesc și respiră. Plângem pierderea inocenței; am absorbit cantități toxice de lăcomie. Râdem de violență și război; încurajăm „eroii” care dau pe față cele mai proaste calități umane. Simțim tristețe pentru ceea ce nu a fost niciodată fixat, însănătoșit sau reparat.
De aceea nu este un accident faptul că știm mai mult despre Isus ca vindecător decât orice alt rol al Său. El a pășit în povestea frântă a lumii noastre cu o bunăvoință care i-a făcut pe leproși să danseze, și a dezlegat limbi care nu vorbiseră niciodată. El a dat înapoi părinților copiii pierduți; a alungat spiritele rele și a remodelat atitudinile bolnave de păcat. El ne-a vorbit despre un Tată care ne așteaptă cu blândețe să terminăm jocul de-a fiul risipitor. Și când a murit pentru a ne vindeca de cea mai mare suferință a noastră, El a luat asupra Lui durerea noastră. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi” (Isaia 53: 5).
Vestea bună este că harul încă vindecă. Închide rănile; calmează cicatricile. Și într-o zi curând, ne va conduce acasă. Deci, rămâneți în har – Bill Knott
Bill Knott – este redactor al revistei Adventist Review. Articolul a fost publicat în numărul din 27 noiembrie 2020.
Traducere: Adina Păltineanu