Dacă suntem suficient de îndrăzneți să întrebăm, Dumnezeu este suficient de mare pentru a răspunde. Bonita Joyner Shields
Se spune despre o tânără care se afla la spital cu fiica ei în vârstă de 8-9 ani. Tocmai i se spusese că fiica ei este pe moarte. Mama și-a lăsat fiica în spital, a mers în mașina ei, a ridicat geamurile și a început să urle și să țipe la Dumnezeu. „De ce?”, a strigat ea. „De ce fetița mea?”
Acest lucru a continuat multă vreme. Mama, complet epuizată a adormit, însă a auzit o voce care îi spunea: „Mulțumesc că ai vorbit cu Mine. A trecut mult timp!”
Cât de des ne gândim că tot ceea ce Dumnezeu vrea să audă de la noi este un limbaj „moralizator” – „Ești atât de minunat, Doamne; binecuvântează-l pe ”Cutărescu” în câmpul de misiune; vindec-o pe mătușa Miranda” – și încrederea că avem toate răspunsurile și nu avem întrebări pentru El. Sau când ne simțim furioși, cât de des Îl ignorăm pentru că, într-un fel, credem că Dumnezeu nu poate face față adevăratelor noastre emoții.
Da, Dumnezeu vrea să audă laude, închinare și adorare. De asemenea, dorește să ne pese suficient de mult de alții pentru a mijloci în rugăciune pentru ei. Dar El vrea și să ne audă îndoielile, temerile, întrebările – chiar și furia.
Dacă nu-L putem întreba pe Dumnezeu, care are toate răspunsurile la întrebările vieții, atunci pe cine putem întreba? Faptul că El este Dumnezeu este chiar motivul pentru care Îl putem întreba. Dumnezeu este suficient de mare pentru a face față îndoielilor, temerilor, întrebărilor – chiar și furiei noastre. Și acesta este, cred eu, mesajul lui Habacuc.
Inima care pune întrebări
Habacuc a fost un profet care a trăit în Iuda cu ceva timp înainte de invazia Ierusalimului în 597 î.Hr. . . Poporul său se afla într-o perioadă de criză spirituală – acordând respect și afecțiune zeilor altor națiuni. Ei își ardeau chiar și copiii ca jertfă pentru acești zei – aruncându-și copiii în Valea Hinnom în același mod în care aruncau gunoiul la groapa de gunoi. Poporul său nu numai că și-a sacrificat copiii, dar și-a sacrificat și moralitatea. Dreptatea era cumpărată de cel care oferea mai mult.
Cartea lui Habacuc dezvăluie un dialog între profet și Dumnezeu. Habacuc avea întrebări, dintre care una era: De ce prosperă cei răi? Așa că L-a întrebat pe Dumnezeu.
Unii au spus că Habacuc avea puțină credință pentru că Îl întreba pe Dumnezeu. . . . Dar nu o făcea din răzvrătire. . . . Habacuc avea nevoie doar de asigurarea că Dumnezeu nu și-a abandonat poporul. La fel cum tu și cu mine avem nevoie de asigurarea că Dumnezeu este acolo atunci când lumea din jurul nostru ar vrea să ne convingă de contrariul.
De ce prosperă cei răi?
„Până când, Doamne, voi striga după ajutor şi Tu nu vei asculta? Până când voi striga către Tine: „Violenţă!“ … ? … Distrugerea şi violenţa sunt înaintea mea; peste tot sunt dezbinări şi se stârnesc certuri. … Legea este fără putere şi dreptatea nu se vede niciodată. ” (Habacuc 1:2-4, NTLR).
Ce faceți atunci când atât de mult abuz și nedreptate în această lume par să nu fie controlate? Cu cine vorbiți atunci când certurile și conflictele abundă?
Domnul a răspuns la întrebarea pe care Habacuc I-a pus-o, dar nu sunt sigur că lui Habacuc i-a plăcut răspunsul!
”Nu știu de ce Dumnezeu răspunde la unele rugăciuni și la altele nu. Dar știu că Dumnezeu mi-a cunoscut inima și a știut de ce aveam nevoie.”
Să nu-ți vină să crezi…
Dumnezeu i-a spus lui Habacuc că babilonienii vor fi instrumentul Său pentru a trimite pedeapsa asupra națiunii sale (versetele 5, 6). Babilonienii, un popor nemilos și impetuos, erau și cel mai arogant și mândru popor de pe fața pământului. Tot ce știau era violența. . . . Habacuc era indignat. . . . Acest răspuns din partea lui Dumnezeu era prea de neînțeles pentru Habacuc. Trebuia să Îi pună o altă întrebare.
Cred că glumești, Doamne!
„Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale. . . . Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?” (versetele 12, 13). .
Habacuc nu avea nicio idee despre modul în care Dumnezeu urma să răspundă la întrebarea sa. Cum i se putea răspunde? La ce se gândea Dumnezeu, trimițându-i pe babilonieni să îi pedepsească – pe ei, poporul Său ales? Totuși, chiar și cu inima plină de întrebări, Habacuc era un om cu o credință profundă. El știa că Domnul îi va răspunde. Nu îi plăceau întotdeauna răspunsurile, dar știa că Dumnezeu îl va lua în serios.
Acesta este răspunsul meu final
Apoi, Domnul i-a dat lui Habacuc un mesaj sub forma unei viziuni și i-a spus să îl scrie. I-a spus că s-ar putea să dureze mult timp până să se împlinească, dar să continue să aștepte. Se va împlini(Habacuc 2:2-4).
Atunci Dumnezeu i-a spus ceva lui Habacuc. Știți cum unele cuvinte pătrund adânc în sufletul tău, astfel încât nimic nu le poate șterge. Sunt sigur că așa a fost și cu această afirmație. Dumnezeu a spus că știa că babilonienii erau aroganți și mândri. Dar, i-a reamintit lui Habacuc, poporul Său, cei neprihăniți, vor trăi prin credința lor. Credința într-un Dumnezeu care este încă în control, în ciuda a ceea ce văd ochii noștri în această lume și care ar dori să ne convingă de contrariul. Credința într-un Dumnezeu care, atât în judecată, cât și în răscumpărare, acționează întotdeauna din motivația iubirii. Credința într-un Dumnezeu care este mai mare decât mica cutie a înțelegerii în care Îl plasăm; care poate face față întrebărilor, îndoielilor, frustrărilor, temerilor – chiar și furiei noastre.
Banii erau puțini în casa noastră pe când aveam 12 ani. Tata și mama munceau din greu, dar aveau patru copii și se străduiau să se redreseze din punct de vedere financiar după efectele alcoolismului anterior.
Îmi amintesc ziua în care i-am auzit pe mama și pe tata vorbind. Tata avea nevoie de o haină, dar noi nu ne puteam permite una. M-am înfuriat. Aveam de gând să am o discuție cu Omul de sus.
”Bine, Doamne. Mama și tata și-au rededicat viața Ție, s-au întors la biserică și muncesc din greu. De ce nu poate avea tata o haină? Ce fel de Dumnezeu ești Tu?”
Apoi L-am provocat pe Dumnezeu. ”Bine, Tu spui că ești real. Dacă ești real, vreau să îi dai tatălui meu o haină – și Îți dau o săptămână pentru asta!” Asta s-a întâmplat sâmbătă.
Stăteam întinsă pe canapeaua din sufragerie când mătușa mea a sosit la noi acasă în miercurea următoare. Ea i-a spus mamei mele că soțul unei membre a bisericii murise, lăsând o haină nou-nouță pe care nu o purtase niciodată și pe care voia să o dea cuiva. Așa că mătușa mea a adus-o să vadă dacă i s-ar potrivi tatălui meu.
Acest schimb nu mi-a scăpat. Dar am stat acolo pentru o clipă și apoi mi-am spus cu îngâmfare: ”Nu i se va potrivi.”
Tata a intrat în cameră cam în acel moment. Mătușa mea l-a ajutat să probeze haina. I-a venit perfect.
Mi-am tras pătura peste față ca să nu vadă nimeni lacrimile care îmi ardeau obrajii. Deci Tu ești real! Și ești suficient de mare pentru a răspunde rugăciunii sfidătoare a unui copil de 12 ani.
Nu știu de ce Dumnezeu răspunde la unele rugăciuni și la altele nu. Dar știu că Dumnezeu mi-a cunoscut inima și a știut de ce aveam nevoie.
Rugăciunea lui Habacuc / Rugăciunea noastră
În ultimul capitol din Habacuc, profetul izbucnește în laude. ”Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17, 18).
De ce Îl laudă Habacuc pe Dumnezeu? Dumnezeu nici măcar nu judecase încă Iuda, cu atât mai puțin pe babilonieni. Habacuc a trăit probabil pentru a vedea împlinirea inițială a profeției sale, când Ierusalimul a fost atacat de babilonieni în 597 î.Hr., dar nu a trăit pentru a-i vedea pe babilonieni cuceriți. Fără măcar să vadă rezultatele profeției sale, el a exprimat una dintre cele mai frumoase declarații de credință din toată Scriptura. De ce?
Pentru că Dumnezeu este suficient de mare pentru a face față întrebărilor, îndoielilor, temerilor, frustrărilor și mâniei noastre. ”Cei neprihăniți vor trăi prin credință” – aceasta i-a ferit pe Habacuc și pe poporul său de descurajare și disperare și, sperăm, ne va feri și pe noi de descurajare și disperare în mijlocul nedreptății, îndoielilor, întrebărilor și mâniei.
Un rabin înțelept a remarcat odată: ”Poți fi supărat pe Dumnezeu și poți chiar să țipi la Dumnezeu. Dar nu-L ignora.”
În perioada noastră de nedumeriri, nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, ci să ne întoarcem spre El.
Bonita Joyner Shields este secretar asociat al Diviziei Nord-Americane a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. În momentul în care a scris acest articol, era redactor-șef adjunct al Adventist Review.
Traducere: Adina Păltineanu
Articolul a fost publicat în revista Adventist Review din 12 noiembrie 2024
